Dacă cercetăm un pic istoria picturii religioase, observăm că sfinţii de pe pereţii catedralelor şi bisericilor în care intrăm n-au şezut dintotdeauna cuminţi, la locul lor, din pronaos şi până în altar. Primele reprezentări hristice au fost, de fapt, sculptate şi nu pictate. Cel puţin astfel deducem astăzi din ce ne-a lăsat istoria artei, înţelegând că, la începutul mileniului I, icoanele creştine au fost distruse de romani. Iconoclasmul (de la eikon=icoana şi klasma=a distruge) s-a manifestat într-un mod neaşteptat şi în creştinismul european timpuriu al secolelor al VIII-lea şi al IX-lea, când Bizanţul a interzis reprezentarea sfinţilor şi închinarea la icoane şi statui, după preceptul biblic: „Nu-ţi fă chip cioplit!”. E motivul pentru care arta religioasă a luat, atunci, o fatală pauză de... două sute de ani. După acest eşec, putem vorbi despre prigonirea icoanelor doar în legătură cu reforma protestantă sau cu cele două revoluţii europene de răsunet: franceză, din 1789, şi bolşevică, din 1917, ultima instituind ateismul comunist, de care n-au scăpat nici românii.
Deşi, pe lungi intervale, icoanele au împodobit, fără oprelişte, lăcaşurile Domnului, numele executanţilor lor a trebuit să rămână anonim. Pictorul era considerat, de cele mai multe ori, un zugrav umil, inspirat de voinţa divină, orice alăturare a numelui său la chipurile sfinţilor însemnând, în iconografia bizantină, o blasfemie. Din acest motiv, cele mai frumoase biserici medievale româneşti sunt pictate de meşteri necunoscuţi, modeşti şi cu frică de Dumnezeu; rar se întâmplă ca unul să-şi caligrafieze identitatea la baza unei icoane sau chiar să se picteze, la intrare, cum o face Pârvu Mutu în frumoasa şi pe nedrept ignorata biserică brâncovenească de la Berca. O altă abatere de la iconografie constituia pictarea, în pronaos, a ctitorilor. Tablourile
