Îl cheamă Philip Andre, dar lumea îi spune Mickey. Asociat cu chipul lui, numele n-are nimic din tandreţea şi inocenţa lui Mickey Mouse. De fapt, nici n-are vreo legătură, deşi a fost, până nu demult, posesorul unui căţel care arăta ca un şoricel.
Pentru unii a fost marele perdant al Oscarurilor din acest an, pentru alţii – ca mine – a fost un motiv de bucurie că n-a câştigat.
De săptămâna aceasta avem în cinematografe The Wrestler (Luptătorul), filmul care l-a readus pe Mickey Rourke în atenţia presei, şi e un bun prilej să vorbim despre legendele americanilor şi legendele noastre. Din cinematografie, desigur.
Nu mi-a plăcut filmul The Wrestler, deşi recunosc că nu este un film pentru mine; e mai degrabă pentru bărbaţii încercaţi la cursa cu multe obstacole. M-au emoţionat însă câteva dintre interviurile pe care Rourke le-a acordat în perioada de promovare a filmului. Spunea într-unul dintre ele că e gata să răspundă la orice întrebare, pentru că a stat prea mulţi ani singur şi nebăgat în seamă de nimeni. Era şi umil, şi disperat, şi nebun, şi încăpăţânat, şi fragil, şi derutat. Şi-acum mai cred că a cerşit atenţie, dar nu-l condam pentru asta. Când trăieşti sub lumina reflectoarelor mulţi ani, ştii ce înseamnă gloria şi râvneşti la atenţia publicului. Aşa că, să stai într-o casă doar tu cu căţeii şi să trăieşti din mila prietenilor tăi care-ţi dau 500 de dolari pe lună, trebuie să fie îngrozitor de greu.
Pentru mine, Rourke are un echivalent român: Sergiu Nicolaescu. Regizorul român n-a ajuns acolo, la sărăcia şi singurătatea americanului, dar îşi trăieşte drama lui. A cunoscut gloria, a făcut istoria (nu doar pentru că a transpus-o pe ecran, ci a şi scris-o în cinematografie) şi-acum nu mai are recunoaşterea aceea. Diferenţa se face însă în receptarea dramei lui şi în atenţia pe care i-o acordă jurnaliştii