În momentul în care USL a propus renunţarea la cota unică de 16% prin adăugarea a două noi cote de impozitare mai mici, a fost uşor de anticipat introducerea ulterioară a unor cote de impozitare mai mari.

Eventuala surpriză ar putea proveni doar de la rapiditatea cu care s-a întâmplat acest lucru: se propune acum impozitarea suplimentară cu încă 16% („taxă de solidaritate“) a veniturilor „excesive“ (peste 4.500 lei) ale salariaţilor din sectorul public. Orice propunere de impozitare excepţională poluează cu incertitudine suplimentară mediul de afaceri şi descurajează întreprinzătorii români şi străini, tocmai pe aceia de la care politicienii aşteaptă creşterea economică cu care le place să se laude.

După aplicarea măsurii în sectorul public, ce anume va împiedica extinderea ei şi la sectorul privat? Sau tocmai acesta este obiectivul strategic al propunerii? Fără a intra în dezbateri doctrinare, se poate constata că această propunere păcătuieşte în primul rând prin lipsa de coerenţă logică. Dacă scopul este colectarea de resurse bugetare, înseamnă că statul se impozitează pe sine: plăteşte salarii mari angajaţilor săi, iar apoi recuperează banii prin taxe speciale. Nu ar fi mai simplu să nu se plătească salariile „excesive“ de la bun început? Fie statul poate controla nivelul de salarizare al angajaţilor săi (dar atunci nu ar fi trebuit să existe acele „salarii excesive“), fie statul nu poate controla salariile pe care şi le plătesc „bugetarii de lux“. În acest caz, taxa de solidaritate va fi compensată, cu prima ocazie, prin viitoare măriri de salariu, bonusuri, prime etc. Desigur, Guvernul va putea introduce o nouă suprataxă de hipersolidaritate...

Merită amintit faptul că de fiecare dată când principiul impozitării proporţionale a fost abandonat şi înlocuit cu arbitrarul impozitării progresive, ratele de impozitare au crescut fără a mai reven