Despre domnul Al. Paleologu am scris deseori. Si cu toate acestea am avut totdeauna simtămîntul că nu m-am exprimat suficient, că ar mai fi cîte ceva de spus asupra subiectului. Sînt - permiteti-mi a mărturisi - autori despre care îti vine greu să umpli spatiul minimal al unui articol si altii care, dimpotrivă, îti dau o impresie a inepuizabilului. Chiar avînd cele mai bune intentii profesionale, anodinii te agasează pentru că nu-i poti denunta cu destulă energie, iar substantialii îti lasă un gust al datoriei neîmplinite. Dl Paleologu face parte, evident, din ultima categorie. Mereu rămîn fire libere în textura analizelor ce i le dedic cu interes si bucurie, fire ce asteaptă să fie reluate într-un comentariu următor, împletite cu elementele noilor date, idei, sugestii, imagini, impresii ce se revarsă din scrierea proaspătă avută în vedere de cronicar. Repetînd, inevitabil, cîteva observatii mai vechi, fie-ne îngăduit a acorda, de data aceasta, textului nostru accentul omagial prilejuit de momentul în care autorul Interlocutiilor devine octogenar. S-ar zice că e bucuria melancolică a unui bilant, a unei desprinderi de o anume împovărătoare terestritate. S-ar zice, spre a-l cita pe Chateaubriand, definind senectutea, că e o "călătorie de noapte; pămîntul este ascuns, ea nu mai descoperă decît cerul". Contrazicîndu-l cu gratie, contemporanul nostru se arată, după cum vom arăta mai jos, încă îndeajuns de legat de toti factorii celesti si terestri ai existentei unui spirit complex.

Mai întîi, Al. Paleologu e un sustinător convins, asumîndu-si falaciosul risc de anacronism, al valorilor artei ca experientă imediat estetică, deci empirică: "Trebuie să mărturisesc că, pentru mine, teoria artei este o preocupare absolut parazitară. Eu personal nu am gustat niciodată tratatele de estetică si nici nu admit că esteticianul poate avea o disciplină auto