Harry Tavitian este un artist care a făcut muzică indiferent de regim, nu ca o modalitate de a transcende o realitate mult prea greu de suportat, ci ca un mod de viaţă. Nu mică mi-a fost mirarea cînd, din poveştile armeanului, am aflat de festivalul anual de jazz de la Costineşti, un adevărat Woodstock autohton, unde iubitori de jazz şi de muzică în general, din toată ţara, se întîlneau în fiecare vară şi se bucurau de libertatea pe care le-o oferea jazzul. De cele mai multe ori sărbătoreau şi ziua lui Harry, care coincidea cu finalul festivalului, spre dis-perarea securiştilor adunaţi ghem să supravegheze mulţimea. Cîntarea lor de jazz nu era o metodă de disidenţă, era pur şi simplu o manifestare care a avut întotdeauna norocul să fie puţin înţeleasă de „neiniţiaţi“ şi, de aceea, puţin „luată la ochi“. Oamenii de vîrsta mea ar trebui să ştie lucrurile acestea şi să ducă vorba mai departe: în vremea lui Ceauşescu, se cînta blues şi jazz, muzici născute din suferinţă şi dorinţa de libertate. Ele poartă o semnificaţie frumoasă: dragostea şi libertatea interioară nu sînt tributare nici unui regim. Jazzul şi comunismul au fost două realităţi paralele care, prefer să cred, nu s-au întîlnit niciodată. Harry este dovada vie că am dreptate. La 20 de ani de la revoluţie, la Ateneul Român, Harry, împreună cu prietenii săi, îşi încheie serialul care a debutat în martie anul acesta. Teach me tonight, organizat de Institutul Cultural Român, a fost o călătorie prin universul jazzului, de la blues, la etno-jazz, o acţiune introspectivă în viaţa şi experienţa muzicală a lui Harry, o adunare laolaltă a unei panoplii de jazzmani care pot scrie din voce şi mîini o istorie a jazzului. În sala unde, cu mai puţin de o săptămînă în urmă, Dan Puric propovăduia unei săli arhipline de-spre iubire, Harry Tavitian, Ion Baciu jr. şi Cserey Csaba au urcat pe scenă pentru a întregi acest s