Foto: Cristian Marcu Port în mine, din copilărie, poza dealurilor pe care le văd acum, de îndată ce se crapă de ziuă, prin fereastră, la Sângeru. Aceleaşi contururi desenate pe cer, aceiaşi copaci, acelaşi nuc uriaş în grădină care, spunea tata, era la fel şi-n vremea străbunicilor lui. Şi totuşi, de când plouă afară, zgribulit şi urât, cu un vag pospai de zăpadă, observ un amănunt uluitor. Poza aparent neschimbată a peisajului e alta, în fiecare zi alta. Nu-i vorba despre schimbările previzibile de anotimp.
E ceva mai adânc, urcat din sufletul geologic al pământului. E ca mimica unui om, conectată lăuntric, când încruntată, când însorită de o bucurie. Povârnit şi apăsat de griji, un om se face mai mic. Ei bine, dealurile mele azi mi-au părut mai scunde şi parcă s-au răsucit între ele. Jariştea a înlocuit Ciortea, pădurea de pe Runcu a chelit sau nu mai pricep eu, de sub vălătucirea de ceţuri, rânduiala de piatră şi lut în care m-am născut? Oricum, pământul are o mimică imperceptibil schimbătoare şi de azi ştiu că şi el, în absenţa încruntării omului, se poate crispa. Uitaţi-vă cu atenţie, câteva minute, chiar şi în inima unui peisaj urban de blocuri, afară, prin fereastră. Poza e vie şi neterminată. Chimia ei lucrează neîncetat. În rimă cu noi? Cine ştie? Pândiţi un suspin sau un surâs al faţadelor. Poate şi pereţii cenuşii ai blocurilor zâmbesc uneori, asemeni copiilor, în somn.
Azi (ieri), spun clopotele bisericilor şi televizoarele, fiecare pe limba lor, e Sfântul Nicolae. Varianta lui de Moş bun şi generos cu copiii a creat, chiar şi-n vremuri de cernită restrişte, o întreagă mitologie a darului. În ghetuţele puse la uşă de cei mici poposesc, de cele mai multe ori, minuni. Ce ţi-a adus Moşul? Un pachet cu biscuiţi, răspunde reporteriţei un prichindel dintr-o grădiniţă bucureşteană. N-o spune cu obidă, măcinat de frustrări. O spune cu semeţie. Da
