Stimaţi iluzionaţi,

am primit proiectul dvs. privitor la Codul antiviolenţă în filmele de cinema şi televiziune; nu vă ascund că am acordat cea mai mare atenţie capitolului consacrat emisiunilor pentru copii; prevedeţi aici cîteva cerinţe urgente de cel mai adînc interes, precum eliminarea scenelor în care se folosesc cuţite şi cioburi de sticlă, a celor cu karate şi a tuturor personajelor cocoţate pe pilonii căilor ferate sau jucîndu-se pe şinele de tren. Ceea ce m-a frapat foarte puternic este absenţa loviturilor în cap. Cioburile de sticlă, karatele şi cocoţarea pe stîlpi mi se par mofturi, faţă de fundamentala problemă a capului de om în tot ce ţine de imaginea violenţei. Înclin să cred că a şti de mic ce nenorocire poate fi pentru un om să-l loveşti în cap este esenţial pentru tot ce vei trăi pe pămînt.

Merg mai departe şi, sintetizînd foarte multe puncte de vedere, afirm că oamenii se pot împărţi nu numai în "mizeri şi bogaţi", în "împăraţi şi proletari", dar şi în oameni care au şi oameni care nu au cultul capului. Aceasta se poate vedea după felul cum se uită în ochii celuilalt, după cum se adresează, poruncesc, roagă, mîngîie şi ştiu să mulţumească. Cultul raţiunii - instituit de Revoluţia Franceză - cuprinde cultul capului, dar nu îl epuizează, mai ales dacă se trece la cultul ghilotinei. Cultul raţiunii e o abstracţie tot mai comodă faţă de acela, foarte dificil, al respectului pentru capul concret al semenului tău. A fi crescut, cam de cînd te-ai ridicat din patru în două picioare, cu frica de a-i da celuilalt în cap e o poruncă precisă care poate înlocui, în concreteţea ei, multe lecţii plicticoase de morală abstractă, fie ea religioasă, fie ea atee. Şi dacă frica nu trebuie cultivată nicicînd - după cum vor spune cu dreptate unii - aş înlocui-o în fraza de mai sus cu ideea de mîndrie, mîndria de a nu fi lovit niciodată, de cînd te-ai nă