* Marie Antoinette (SUA, 2006), de Sofia Coppola.

Primul film al Sofiei Coppola, Sinuciderea fecioarelor, era povestea unor fete rătăcite în zona crepusculară a adolescenţei. I-a urmat Rătăciţi printre cuvinte, a cărui eroină era o fată rătăcită în Extremul Orient - dar şi în zona crepusculară a adolescenţei. Şi acum vine Marie Antoinette, un film despre o fată rătăcită în Versailles-ul secolului al XVIII-lea - şi, bineînţeles, în zona crepusculară a adolescenţei. O vedem sosind din Austria în 1770 (cînd avea 14 ani) şi lăsîndu-se deposedată, la graniţa franceză, de hainele ei austriece, de domnişoarele ei de companie, pînă şi de căţelul ei ("Poţi să ţii oricîţi căţei francezi doreşti."). O vedem depunîndu-şi semnătura de şcolăriţă pe certificatul de căsătorie cu prinţul moştenitor - viitorul Ludovic al XVI-lea (Jason Schwarzman), care pare încă şi mai depăşit de situaţie decît ea. Atunci cînd se suie în pat cu el, toată curtea de la Versailles e prezentă (cardinalul îi mai binecuvîntează o dată înainte de a se retrage). Atunci cînd deschide ochii de dimineaţă, prima persoană pe care o vede este înfricoşător de pompoasa contesă de Noailles (Judy Davis), venită să se asigure că peste noapte au început activităţile cuvenite de perpetuare a monarhiei franceze. N-au început şi nici nu vor începe pînă hăt, peste vreo şapte ani - din motive ţinînd nu de impotenţa Delfinului, ci de pasiunea lui mult mai intensă pentru lăcătuşerie. Evident că toată lumea dă vina pe ea: doamnele şuşotesc pe coridoare, scandaloasa Madame du Barry (Asia Argento), amanta bătrînului rege, o priveşte cu dispreţ, propria ei mamă, împărăteasa Maria Tereza, îi cere, în numele alianţei franco-austriece, să depună mai mult efort pentru a-şi inspira soţul. Cu ditamai farsa jucîndu-se noapte de noapte în dormitorul regal şi cu atîtea cutre şi hahalere aristocrate pe margini, aceasta e partea c