Excelentă, încântătoare, savuroasă această prăjitură pe care DNA-ul ne-a oferit-o – din fantasticul program “nicio zi fără un dulce”.

Mărturisesc: am descoperit că-mi plac agitaţia şi scandalul şi nu liniştea coclită, fetidă; atunci când ele sunt rodnice, când sunt puroiul pe care îl curăţă bisturiul DNA-ului şi pe care avem ocazia să-l vedem şi noi. Şi aşa cum îmi declaram încântarea, cu ceva timp în urmă, pentru luarea în vizor a acestor interlopi sindicali (nu lideri sindicali) pentru cercetarea averilor, cu atât mai mult o declar astăzi când Marius Petcu: denumirea generică de acum pentru actualii şefi ai sindicatelor, aparţinători ai aceleiaşi găşti şi probabil ai aceloraşi apucături, a fost prins cu mâna băgată adânc în mierea corupţiei; şi foarte probabil a hoţiei, după cum vom afla cât de curând.

Am mai spus-o: mişcarea sindicală este tot atât de vinovată de tot ceea ce s-a întâmplat în România ca şi structura politică. Sindicatele, prin liderii lor centrali şi locali, au participat la devastarea economiei, la umflarea peste poate a sectorului bugetar, la corupţia şefilor şi funcţionarilor de rând, la dezastrul din şcoală şi din sănătate, la şpagă, la combinatoria politică, la mafie. Ei sunt mafia, alături de ceilalţi doni sindicali, politici, administrativi, economici, stradali. Şi astăzi putem vedea, în sfârşit, un falnic mistreţ – Don Marius Petcu! – care sperăm să devină un şi mai falnic cap de mistreţ, în colecţia de trofee mafiote scoase din uz.

Să fim înţeleşi: nu am nimic cu sindicatele în sine. Ba din contră, le-am susţinut ani de zile, i-am susţinut şi pe şefii lor în obiectivele cu care ieşeau în faţă; în sufletul meu, în discuţiile cu cei din jur, în ceea ce am scris, în scurta activitate politică. Îmi lipsesc, pot să spun că tânjesc după nişte sindicate în acea formulă de organizare şi de activitate care să ajute la o aşezare