„Fluturele negru“ este al patrulea roman al lui Radu Paraschivescu şi a doua carte cu o poveste plasată într-o altă epocă şi într-un alt spaţiu cultural. Scris bine şi agreabil la lectură, într-o formulă inedită pentru literatura noastră, romanul lui Radu Paraschivescu e un exerciţiu narativ de admiraţie pentru arta lui Caravaggio.

Michelangelo Merisi, alias Caravaggio, trăia la Roma de 13 ani când:„...ajunsese unul dintre subiectele de conversaţie favorite ale localnicilor. Unii îl îngropau în blesteme, alţii îl iubeau. Unii îl credeau unealta diavolului, alţii vedeau în el primul pictor adevărat după Tiţian. Unii se răfuiseră cu el prin taverne şi fundături, alţii se mulţumiseră cu un portret de fum, compus din zvonuri, clevetiri şi bănuieli. Merisi era slobod la gură, insolent, jegos, beţiv, fanfaron şi isteric. Nu exista oglindă pe lângă care să treacă fără să se cerceteze, chit că nu avea mare lucru de admirat. Nu exista curvă pe care să nu şi-o fi adus în culcuş.

Nu exista pictor faţă de care să nu se creadă mai bun. Nu exista insultă pe care să n-o fi aruncat în obrazul celorlalţi, fie ei hangii, preoţi sau pantofari. Şi aproape că nu exista celulă în închisoarea oraşului în care să nu fi petrecut cel puţin o noapte. În mod curios însă, la fiecare întemniţare, pe când romanii, sătui de scandaluri şi încăierări în toiul nopţii, trăgeau nădejde că de data asta ciolanele netrebnicului aveau să putrezească după gratii, trimisul unuia dintre protectorii lui Merisi se înfiinţa la poartă, schimba câteva vorbe cu temnicerii, împărţea pungi cu galbeni cui trebuia şi-l smulgea pe lobard din măruntaiele puşcăriei, depunându-l în faţa înaltului personaj care comandase acţiunea.

Merisi era un trofeu primejdios, o creatură anarhică, un ghem de instincte, porniri şi obiceiuri proaste. Dar totodată o pană preţioasă la pălăria multor nobili care îşi disp