În primele decenii ale secolului XIX, în ţările Române apăruseră numeroase traduceri şi adaptări ale unor scrieri aparţinând unor autori în vogă în Europa – în special francezi. Pentru literaţii noştri de atunci ele au însemnat o excelentă modalitate de a-şi face ucenicia, înainte de a se încumeta să compună lucrări originale. Fiindcă – nu-i aşa? – nu tălmăcirile din operele altora fac o literatură naţională.
______________________________________________
şi primele realizări autohtone n-au întârziat să apară. În 1840, “Dacia literară” a publicat o nuvelă excepţională – “Alexandru Lăpuşneanul” de C. Negruzzi. Mihail Kogălniceanu, cu “Tainele inimii” – 1848, D. Bolintineanu cu “Manoil” (1855) şi “Elena” (1862) au pus bazele prozei sentimentale de la noi. Iar în 1862 şi 1863, în “Revista română” a lui Al. Odobescu s-a tipărit “Ciocoii vechi şi noi”, considerat a fi primul roman românesc rezistent la o expertiză estetică mai severă.
Exact în acelaşi timp apărea şi “Mistere din Bucureşti” (1862) de Ioan M. Bujoreanu, prima naraţiune de factură poliţistă, după cum afirmă unii specialişti, sau, după alţi exegeţi, numai cu elemente de această natură. Un an mai târziu, G. Baronzi semna “Misterele Bucureştilor”, semn indubitabil al succesului de care s-a bucurat printre români Eugene Sue şi al său roman “Misterele Parisului”.
Din păcate, “Mistere din Bucureşti” n-a avut ecoul pe care l-ar fi meritat, nici la literaţi, nici la cititori. Momentul nu era prielnic pentru un astfel de gen de literatură, cu acţiune pe multiple planuri, cu personaje culese din diverse straturi ale societăţii, cu anchetatori şi criminali, cu suspans. Ficţiunea lui Ioan M. Bujoreanu e mai degrabă un thriller avant la lettre, ingenios construit, cu o mare inventivitate epică, frizând uneori neverosimilul. Registrul sentimental este prezent, observaţia socială are a
