De prea multe ori mi-am spus, văzând copii scoşi parcă din groapa de gunoi, desculţi, pe jumătate îmbrăcaţi, cerşind la colţ de stradă sau aşteptându-şi, în satele judeţului, părinţii cu orele pentru a primi un colţ de pâine (în timp ce eu treceam cu cei mici printr-o nouă „sesiune” de antibiotic administrat intravenos, la pachet cu aerosolii) că Dumnezeu îi ţine sănătoşi pe acei micuţi care ajung să spună „mamă” şi „tată” unor oameni ce nu-şi pun problema de ce îi curge nasul celui mic, o avea febră de s-a-mbujorat aşa, sau o fi mâncat bine astăzi, dincolo de povestea de seară, jocurile din fiecare zi, timpul pentru teme etc. Dacă ne-ar întreba, pe fiecare în parte, cineva de ce am fi în stare pentru copiii noştri, probabil că „totul” ar fi prea puţin pentru a exprima ce simţim. Cum însă acest „totul” este perceput atât de diferit, mi-e aproape imposibil să înţeleg. Nu mai departe de duminică descopeream ce diferit pot oamenii să reacţioneze în faţa unor evenimente extreme. Iulian Stroe, „managerul” propriilor copii culturişti exploataţi în emisiuni televizate şi apariţii de tot felul, inclusiv prin mall-uri, se revoltă pe Internet că Protecţia Copilului s-a sesizat şi pune problema instituţionalizării lor. Revolta lui merge până acolo încât cere date despre directorul adjunct al instituţiei, pe care vrea să-l „aranjeze”. Trec peste episodul în care Stroe-tatăl se filmează testând o coasă, într-un mesaj pe care îl intitulează „Nu-mi atingeţi copiii!”, ajungând la reacţia unuia dintre cei care îi dau apă la moară. Şi care se arată nedumerit că Protecţia Copilului nu e cu ochii pe părinţii care-şi trimit copiii la cerşit (până aici putem fi de acord cu el), în schimb se ia de oamenii care vor să le asigure copiilor lor viitorul. Asta nu-nţeleg, unde e grija pentru copiii tăi, care n-au voie să se bucure, n-au voie să vorbească, n-au voie să termine un exerciţiu c