Donald Morrison, Antoine Compagnon Que reste-t-il de la culture française? suivi de Le souci de la grandeur Editions Denoël, 2008, 208p. Octombrie e o lună splendidă la Paris, atunci cînd ploile întîrzie să-şi facă apariţia. Un soare auriu face să strălucească frunzişul ruginit din Jardin du Luxembourg ori Tuileries, sau şirurile nesfîrşite de castani tăiaţi geometric de pe aleile grădinilor de la Versailles. Turiştii nu încetează să mişune – nu încetează cu adevărat în nici o perioadă a anului, deşi se aglomerează în august. Sînt mulţi, poate mai melancolici, în lumina oblică a soarelui, în peisajul autumnal, deşi verdele intens al peluzelor impecabile – dacă n-ar fi covorul suprapus de frunze – te-ar face să te îndoieşti de realitatea anotimpului. Toamna e mult mai vivace pe străzile cochete ale Parisului, cosmopolite, cu vitrine inegalabile şi femei şic la tot pasul. Astăzi (şi) Parisul e un oraş al contrastelor puternice – vezi imigranţii şi periferiile –, însă ce-i al lui, e-al lui. E foarte greu să rezişti farmecului său – unul foarte simplu şi la îndemînă –, farmecul străzii: arhitectura imobilelor, staţii de metrou, cafenele şi resto-uri la fiecare colţ, cu terase mici pe trotuar, la vremea asta încălzite, librării şi magazine, ultimele afişînd reduceri nesperate pentru vremea asta. După care, desigur, un cunoscător de cultură franceză ca mine sucombă la farmece mai subtile, căutînd peste tot parfum de epocă, urme şi scenarii istorice, paşii unor scriitori preferaţi. Am tot revenit pe Bd. Saint Germain, în mica piaţă a catedralei (am asistat cîteodată la slujba de seară), după care m-am aşezat alături, la Les deux magots şi mai ales la Flore. Flore e de departe cafeneaua cea mai elegantă, cu chelneri impecabili, înţesată de turişti. După colţ, se prelungeşte cu un boutique de suveniruri ştanţate Café de Flore, fiindcă astăzi numele e un brand. În plus