Uite că s-a dus domnul Roger Waters, cu tot cu zidul lui care s-a prăbuşit la final şi despre care ştiam cu toţii că aşa avea să se întâmple. Iar noi am rămas aceiaşi, ne construim singuri zidurile, apoi ne plângem că, uite!, avem ditamai pereţii în jurul nostru.
Ce am văzut eu la show-ul „The Wall“ al lui Roger Waters, dincolo de zid. Oameni nostalgici şi frumoşi veniţi din toată ţara, familii întregi, părinţi cu copii, tineri care până acum trei ani habar n-aveau ce e aia Pink Floyd, cot la cot cu oameni de vârsta a treia care veniseră şi ei să trăiască miracolul. Am simţit prieteni buni despre care ştiu că le-au dat lacrimile pe întuneric, atunci când au auzit „Vera“, am văzut Casa Poporului ca pe o ditamai piramida pe pereţii căreia s-a proiectat, imensă, silueta lui Roger şi m-am văzut pe mine, dedublată ca de fiecare dată, prezentă acolo şi călătorind, în acelaşi timp, în toate locurile în care a fost bine.
Am mai văzut, de exemplu, un grup de entuziaşti cu tricouri pregătite special pentru concert, pe care scria „From Iaşi, with love. Pink Floyd“. Mi-am petrecut trei ore pe vârfuri, degetele mele de la picioare habar nu au cât de mult au contribuit, bietele, pentru ca mintea mea să vadă. Am vrut să fac fotografii, dar apoi am înţeles că n-are sens. Atâta vreme cât nu mă va lovi senilitatea (dar posibil şi după), o să ţin minte ce s-a întâmplat acolo.
Dumneavoastră la ce v-aţi gândit când aţi văzut chipurile tuturor acelor morţi plutind pe zid, prin faţa noastră? La Yugoslavia? La Siria? V-aţi gândit la războaiele noastre personale de doi lei pe care le ducem zi de zi ca şi cum am exista? Ca şi cum a fi vii pentru totdeauna? V-aţi gândit la morţii noştri despre care ne închipuim că luptă pentru noi de pe lumea cealaltă? Vorba poeziei lui Dan Sociu, „să fie oare morţii mei / mai puternici decât ai lor?“.
Mulţumesc că
