Preşedintele şi premierul au căzut de acord pentru rezolvarea unei probleme care atîrnă de mult pe agenda publică: numirea procurorilor. Acest fapt de realpolitik s-a comentat mult şi în toate felurile, inclusiv cu vorbe mari (“trădare”, “aranjament pe sub masă”). Un fapt raţional a fost privit ca un miracol. Cred că explicaţia e mai simplă.

O problemă strict instituţională şi legală precum numirea procurorilor-şefi s-a complicat enorm şi, în locul mecanismului prevăzut de lege, am avut lungi “dezbateri” care n-au dus la nimic. În timp ce posturile respective treceau din interimat în interimat, avea loc un întreg război mediatic în care se spuneau tot felul de stupidităţi şi aiureli, se făceau jocuri politice, se practicau atacuri împotriva celor care cereau independenţa Justiţiei ş.a.m.d. Din toate acestea, cetăţeanul obişnuit n-avea cum să priceapă ceva cât de cât raţional. Şi nici n-avea cum să capete mai multă încredere în Justiţie. Aşa încât impresia generală că “ăştia” din politică fac ce vor s-a accentuat. Cum politicienilor români le pasă de cetăţeni doar când trebuie să le ia voturile, bineînţeles că şi-au văzut liniştiţi de războaiele lor total iraţionale. Alta era situaţia dacă 100.000 de cetăţeni ar fi ieşit în stradă să manifesteze pentru o justiţie independentă. (Dar aşa ceva nu se poate în România, iar nu mai explodează mămăliga...).

Ceea ce a contat cu adevărat a fost – ca de obicei – presiunea Comisiei Europene (prin raportul privitor la Justiţie, dar nu numai). Dacă ambasadorul american şi cel britanic au salutat compromisul dintre Ponta şi Băsescu, au făcut-o şi din motive diplomatice, dar şi din realism: e, oricum, un pas înainte faptul că cei doi – care până acum câteva luni se jurau că nu vor lucra niciodată unul cu altul – au ajuns la un acord. Cei care protestează că nu s-a respectat cerinţa Comisiei Europene de a avea o procedură