Straşnică horă se încinge în jurul grupării lui Crin Antonescu. În partid, inamicii care vor să-l vadă scos cu totul din biroul de preşedinte PNL i-au întins o capcană greu de ocolit.

Întâi, ce poate fi considerat mai liberal decât o competiţie internă pentru stabilirea candidatului la prezidenţialele din 2014, aşa cum a propus Călin Popescu-Tăriceanu? Apoi, ce probă de turnesol s-ar fi dovedit mai potrivită pentru a măsura, în piaţa publică, ambiţiile iraţionale ale actualului şef al PNL, când în discuţie este fotoliul de la Cotroceni?

Atunci când le-a propus colegilor ca pentru cursa electorală privind funcţia supremă în stat partidul să deschidă uşa nu numai pentru Crin Antonescu, ci şi pentru alţi liberali, Călin Popescu-Tăriceanu nu s-a gândit neapărat la perspectiva în care el însuşi i-ar succeda preşedintelui Traian Băsescu după 2014.

Fostul premier este conştient că, deşi nu ar avea şanse chiar zero, PSD va plasa la prezidenţialele de anul viitor un candidat cu priză mai mare la public, iar de pe zona de dreapta pot răsări oricând nume de calibru cel puţin similar care, astfel, să complice suplimentar ecuaţia.

Tăriceanu a fost, însă, pragmatic. Momentul în care ne găsim este perfect pentru a emite pretenţii la preluarea şefiei partidului şi, eventual, pentru a lansa un apel intern la resetarea relaţiilor cu socialiştii şi cu Dan Voiculescu.

Argumentele nu i-ar lipsi pe niciunul dintre paliere, dacă se are în vedere cloaca în care s-a transformat PNL în epoca Antonescu (vezi becalizarea şi ocrotirea turnătorilor la Securitate), respectiv măsura modestă în care liberalii au reuşit să se impună în construcţia bugetului pe 2013, amănunt care indică raportul tot mai disproporţionat de forţe în interiorul USL.

La asta se adaugă atitudinea constant sfidătoare a premierului faţă de liberalii din Guvern, dar şi frustrări esenţiale ca