Înainte de Revoluţie, a fi subtil în a te revolta împotriva unui regim nebunesc devenise o adevărată artă. Artiştii erau consideraţi o oază a libertăţii, a rezistenţei. Omul de rând simţea că nu este singur împotriva unui torent atât de mare.
După Revoluţie, am început să pierdem câte un stâlp al acestui templu al artiştilor. Mai întâi unul, peste câţiva ani altul. Iar în ultimii doi ani aproape că am ajuns să ne numărăm pe degete minunile rămase. Una dintre minunile despre care vorbeam a fost Gina Patrichi. Cei care vor avea curiozitatea să vadă primul film de autor al lui Mircea Daneliuc, "Proba de microfon", vor putea deveni spectatori ai unei perioade când neştiute erau chinurile, nedreptăţile, trudă, muncă de ocnaş, dăruirea până la uitarea totală de sine a actorului, profesie decăzută astăzi din drepturi. O profesie pe care Gina Patrichi nu numai că a slujit-o exemplar, până la ultima suflare, dar pe care a şi definit-o la ultima ei apariţie pe scenă. Gina Patrichi, ale cărei roluri de compoziţie au fost dintre cele mai diverse, spunea că "Filmul este mai categoric. Intru în cadru numai atunci când personajul meu are ceva de comunicat, în timp ce pe scenă pot să stau nemişcată o jumătate de oră, existând totuşi. Este o muncă de elaborare infinit mai mare. Scena oferă consumului meu lăuntric un confort de creaţie pe care filmul nu-l poate realiza niciodată." A debutat în regia lui Liviu Ciulei în 1965, în "Pădurea spânzuraţilor". A continuat cu "Trecătoarele iubiri", "Nemuritorii", "Dincolo de nisipuri", "Probă de microfon", "Moromeţii". Vocea ei era când caldă, când dură ca de oţel, când dramatică sau tristă. S-a născut actriţă, un rezultat mistuitor al fiinţei sale întregi. Juca dramă şi comedie, melodramă şi farsă cu o sete nebună.
Mircea Daneliuc este un perfecţionist până în măduva oaselor. "Proba de microfon" este primul său fi
