Sintra cucereşte prin amestecul de stânci, ziduri, mozaicuri, plante, istorie şi marketing cultural. Cu Sintra a fost dragoste la prima vedere. M-a cucerit de la prima coborâre din trenul care parcurge cei aproximativ 25 de kilometri ce despart micul orăşel turistic de Lisabona. În primul rând pentru că mă scăpase de cel mai mare inamic al meu de la sosirea în Portugalia, căldura, şi-n al doilea rând pentru că peisajul îmi părea foarte familiar. „E Sinaia lor”, mi-au spus prietenii cu care venisem din România, în toiul verii, să vedem cât putem din capitala Portugaliei şi din împrejurimi.

Pe drumul spre centrul orăşelului nu ştiam unde să mă uit mai întâi – în jos vedeam grădini construite pe mai multe niveluri, în sus, ziduri de fortăreaţă. Sintra are şase palate, un castel şi o mănăstire şi aproape fiecare are parcul sau grădina lui cu o poveste fabuloasă - un „peisaj cultural” care se află din 1995 în patrimoniul mondial UNESCO.

Reşedinţa de vară a regilor

Palácio Nacional de Sintra domină centrul istoric cu cele două turnuri gemene care, de la distanţă, aduc a furnale, dar sunt, de fapt, hornuri care se înalţă dintr-o bucătărie imensă.

În camerele palatului în care familia regală a Portugaliei îşi petrecea verile se amestecă lemnul cu plăcile colorate de ceramică ce fac parte din cea mai mare colecţie de artă mudéjar (un amestec de influenţe islamice şi creştine, specific Peninsulei Iberice) din Portugalia.

Bucăţi de faianţă pictate cu mult roşu, verde sau albastru se vând în aproape toate magazinele de pe străduţele pietruite, înguste şi întortocheate care urcă din centru spre drumul care duce spre minunea Sintrei, Palácio Nacional da Pena.

Adică o fostă mănăstire construită în stâncă, cumpărată în 1838 de regele Don Fernando II şi transformată într-un palat, cu ziduri vopsite