"După Auschwitz, nu se mai poate scrie poezie "
Adorno Trebuie să fi fost mirifică dimineaţa aceea
cînd, eliberat dintr-un lagăr nazist de exterminare,
ieşind dintre mormanele de cadavre
şi schelete vii între care fusese încolonat,
omul acesta,
la nici 24 de ore după ce i se spusese că e liber,
că poate să se ducă acasă,
şi o noapte întreagă căutase un camion,
o locomotivă, o căruţă spre Cluj,
- Clujul fiind aproape precum Parisul,
precum Roma, ca Huşii sau Baltica,
toată Europa apărîndu-i ca o singură ţară fără de hotare -
dimineaţa,
(după ce dormise bine într-un pat din Europa,
toate paturile Europei eliberate fiind în acea zi
moi şi incredibil de pufoase)
omul a început să se plimbe printre casele întregi,
cu ferestre şi balcoane, cu cearceafuri puse la aerisit,
într-un orăşel scăpat nevătămat din război,
cu străzi pe care două maşini ale salubrităţii îşi făceau datoria,
ridicînd şi deşertînd cutiile metalice pentru gunoi.
Omul nu-şi dădea seama dacă e în paradis
sau în vis, mergea ca beat
printre tramvaie şi cutii de gunoaie.
Abia acum simţea că moare. De fericire.
Cînd ajunse în centru, îi răsări în faţa ochilor
un CINEMA,
se uită la poze, nu înţelese nimic,
îl străbătu un cuvînt curios: matineu,
casieriţa îi făcu un semn,
el se apropie de ghişeu,
ea îi spuse să intre în sală, să vadă şi el un film,
el păşi în sala întunecată
- era primul întuneric de cinema, după ani trăiţi
printre reflectoare şi cîini, printre
sîrme ghimpate şi crematorii -
se aşeză pe un scaun ghicit cu multă stîngăcie,
şi văzu pe ecran un bărbat gras şi unul slab
mîncînd o pălărie.
Cel slab punea şi sare pe fetrul pălăriei,
cel gras îl invidia,
îi rupea pălăria din mînă, încer