"Cauzele profunde trebuie descoperite, dar şi intuite; ele sunt, de regulă, mai importante decât efectele lor, care nu fac decât să incheie demonstraţia." In aceşti termeni, sugeraţi de insuşi obiectul cărţii sale, se deschide monografia Oanei Soare* despre Petru Dumitriu, unul dintre cele mai bune debuturi critice ale anului trecut.
Curios este insă că, deşi volumul a bifat in anul scurs de la apariţie două premii importante (al României literare şi al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), monografia n-a prea trezit interesul cronicarilor, colectând, după datele mele, doar două semnalări: a lui Horia Gârbea (din Luceafărul) şi a lui Răzvan Voncu (din Contemporanul).
S-ar putea ca de vină să fie şi deschiderea "de nişă" a editurii la care a apărut cartea sau prezenţa relativ discretă a autoarei (altminteri, un foarte bun cercetător şi editor, după cum ne-o arată, de pildă, excelenta ediţie Ștefan Bănulescu din 2005) in presa noastră literară. Insă ultima ipoteză nu ţine, de vreme ce nici Iulian Costache, care s-a aflat printre răsfăţaţii recenziilor de mai an, nu a prea innegrit paginile revistelor literare. Mai degrabă "cauza profundă", ca să reiau aici limbajul Oanei Soare, a dezinteresului faţă de monografia consacrată autorului Cronicii de familie o constituie cota aflată in cădere liberă a prozatorului, pe care nu au reuşit să o atenueze nici decesul exilatului, nici editarea sa in prestigioasa colecţie academică de "Opere fundamentale".
Și totuşi, unul dintre meritele indiscutabile ale volumului Oanei Soare rămâne probitatea abordării: autoarea refuză să joace rolul de avocat al scriitorului "său", nu-i jeleşte rateurile şi nici nu-i scuză mizeriile. Dimpotrivă, monografia işi asumă din capul locului o "perspectivă ironică" in raport cu tentativele de (auto)mistificare ale lui Dumitriu, iar pretextul atât de comod al "răutăţii" isto