Corespondenţa prin internet îngăduie, dincolo de avantajul comunicării rapide, şi epidemia scârboasă a anonimelor. Laşii înfloresc. Subcultura îşi arată subsuorile nespălate. Idioţii înjură şi-şi bagă. Pe vremuri, „anonima”, expediată la partid, trimitea oameni nevinovaţi, la capătul unor anchete formale, la Canal. Acum, comentariul laş, pitit în spatele unor pseudonime culese la rându-le din şanţ, se lipeşte purulent de un articol sau o emisiune. Gunoiul se simte îndreptăţit să emită gunoi.
De când colaborez cu Jurnalul Naţional şi, sporadic, cu Antena 3, am primit cele mai insultătoare şi greţoase şi, cred eu, nedrepte insulte cu care am fost învrednicit vreodată. Niciodată postacul, în spatele căruia ghicesc un lătrău remunerat să propage scârnă, nu polemizează cu acel articol, nu aduce argumente pentru a amenda o emisiune. Nu. Tu scrii de pildă că o anumită cucoană politică a furat, profitând de funcţia ei. Replicile jegoase îţi suduie mama şi te identifică drept „slugă a lui Voiculescu”. Inutil să spun că nimeni din acest trust de presă nu mi-a cerut vreodată ce să scriu şi ce să spun.
Inutil să spun că nu-l cunosc pe Dan Voiculescu decât din intervenţiile televizate ca politician. Inutil să spun că, dincolo de un contract de colaborare cu ziarul condus de Marius Tucă, nu primesc nici un sfanţ pentru intervenţiile la Antena 3. Am mai spus aceste lucruri. De ce le reiau ? Pentru că acest laitmotiv „slugile lui Voiculescu” e lipit şi de oameni pe care îi preţuiesc cu deosebire pentru profesionalismul lor, pentru conduita lor morală. Am urmărit de curând, cu nemărginită încântare, interviul realizat de Alessandra Stoicescu cu fiica genialului Chaplin.
Acel interviu e o lecţie de presă prin altitudinea intelectuală pe care a impus-o chiar ziarista, documentată până-n cel mai mic detaliu, prin tonul viu şi totodată relaxat, prin naturaleţea zâmbet
