Nu toti demnitarii comunisti erau nistre trogloditi. Nu toti purtau ochelari de cal ideologici, cei mai multi erau insa niste oportunisti venali. Cum se poate explica adeziunea aparent pasionala a unor Gheorghe Radulescu, Dumitru Popescu sau Stefan Andrei la un sistem evident barbar? Intelectual marxist de moda veche, Ion Gheorghe Maurer nu a fost niciodata un om al aparatului. Activistii il stimau, ori pretindeau ca il stimeaza, dar simteau imediat ca fac parte din regnuri diferite. Gandeau diferit, vorbeau diferit, as spune chiar ca respirau diferit. Priviti jurnalele de film din epoca si veti vedea ca pana si modul de a aplauda al lui Maurer diferea de acela al tovarasilor de Comitet Executiv. Despre ce ideologie sa vorbesti cu Bobu, Postelnicu, dascalescu sau Lina Ciobanu? Chiar un Verdet sau Pana nu puteau iesi din corsetul unei sufocante limbi de lemn. Pierdut in aburii unui alcoolism somnambulic, un Gogu Radulescu renuntase de multa vreme sa-si mai aminteasca de propria demnitate.
M-am intrebat adeseori ce-a cautat el, in anii cladestinitatii, in Partidul Comunist din Romania? Ce putea avea comun distinsul avocat cu proletarii famelici gen Dej, Moghioros si Apostol ori cu croitoresele de provincie gen Ghizela Vass ori Marta Cziko, cea care avea sa devina atotputernica sotie a lui Alexandru Draghici? Cum a putut nu numai tolera, dar chiar si incuraja egocentrismul vindicativ si anti-intelectualismul visceral al al lui Gheorghiu-Dej? Bun causeur, caustic, cultivat, hedonist, Maurer se bucura de placerile vietii. Murea de plictiseala la plenare, casca ostentativ, adormea cat mai vixibil cu putinta. Nu frecventa cercurile din nomenklatura, prefera compania lui Ion Tiriac. Fiul sau, fugit in Germania in ianuarie 1989, povestea intr-un interviu din 2005 ca tatal sau avea o colectie de 32 de pusti de vanatoare, dintre care una primita de la regina Angliei,
