Relaţia dintre critică şi literatură este nu doar una de ordonare, ci şi una de altruistă şi pioasă subordonare. Criticul nu este buricul lumii, viaţa literară nu se învârte în jurul său şi nici nu se orientează, precum planeta după soare, după verdictele sale.

Este firesc ca orice om care şi-a făcut o meserie din citit şi scris să fie, periodic, măcinat de unele întrebări privitoare la rostul strădaniei sale. Care este miza scrisului tău, în ce măsură reuşeşte el să te exprime, până unde poate el străbate în materia vâscoasă a lumii – iată dileme care ne vizitează periodic şi, chiar dacă ne produc nelinişti, au o acţiune igienică. Ne mai taie, măcar, din nas. Din astfel de gânduri am schiţat câteva panseuri nesistematice, poate chiar nelipsite de ridicol, despre domeniul în care, bine-rău, mă manifest de mai bine de zece ani.

1.Critica literară nu este doar o problemă de perspicacitate, de cultură, de inteligenţă, de spirit analitic, de erudiţie, ci şi una de caracter. Pe lângă atâtea alte calităţi necesare, criticul trebuie să fie în stare de o corectă gestionare a umorilor, a propriei subiectivităţi. Distanţarea criticului de propriile umori, detaşarea de resentimente şi idiosincrazii sunt reguli obligatorii. Ceea ce nu înseamnă că un critic trăieşte într-un spaţiu aseptic, că este scutit de astfel de omeneşti răbufniri. Totul este însă ca el să le poată controla, să nu le permită să îi păteze judecata de valoare. Aici stă forţa spiritului critic. Această regulă a fost, de altfel, formulată memorabil de E. Lovinescu: e vorba despre „resemnarea” în faţa valorii estetice. Opera este cea importantă, nu omul biografic, uneori, prea des poate, sub nivelul talentului său.

2. Scrisul vine de la sine, el este semnul unei bucurii interioare, al unei admiraţii enorme pentru literatură. Critica literară este, în esenţa sa, un exerciţiu de admiraţie. Criti