● Go to Berlin, Just a Band, Lockjaw Records, 2009.
Sîntem patrioţi. Nu ne vindem ţara. În principiu, sîntem şi geniali. Nu, nu-i rău deloc. E bine să le ştii pe toate. Iar noi le cam ştim pe toate. Ce nu ştim, tot din principiu, nu ne interesează. Ne facem că n-am auzit, ne facem că nu există, ne facem că plouă. Dăm cu flit, boicotăm, dispreţuim, găsim o cale. Dacă ne mai scapă ceva de altundeva, ceva lejer, fumat, dispensabil, ca în muzica noastră dance, croim repede un calapod, îi punem pe toţi să îl urmeze, îl dichisim cu fete în costume de baie pe care le rugăm să se plimbe în videoclipuri pe cîmpuri şi pe la mare. Ne înţelegem noi cumva. Important e ca totul să fie frumos, părţile implicate să treacă pe la sală şi să transpire, iar totul să se petreacă în patrie. Pentru toţi ceilalţi care nu pricep astfel de chestiuni simple s-a inventat chestia aceea care se numeşte underground. De acolo, tot din principiu, n-ar trebui să evadeze nimeni dacă nu respectă regulile. Una dintre regulile de bază ar fi că vrem să ştim de unde vine muzica pe care o ascultăm. Vrem să fie de aici. Să o recunoaştem. Să ciripească din plopul cu păsări colibri, să susure lin de la terasele cu bere gratis, să ne cînte rock’n roll de Crăciun.
În cel mai rău caz, acceptăm mici pasaje U2 şi, excepţional, Coldplay. Să fim înţeleşi, avem şi noi o limită. Ce ar fi ca de mîine toate albumele să fie scoase în Anglia? Ce s-ar alege cu posturile noastre de radio, cu demnitatea naţională, cu nepreţuitele noastre case de discuri? Ce ar fi dacă într-o bună zi bravii noştri cîntăreţi de rock ar lăsa deoparte solo-urile interminabile de chitară justiţiară, aceste veritabile bibelouri de sticlă uitate pe macrameul de pe televizor, ce ar fi dacă metaforele din versuri şi-ar pierde gustul de fructe de plastic, ce ar fi dacă filigranul de carpetă cu taur ucis al compoziţiilor ar fi înlocuit
