* Roxana Ghiţă & Cătălin Ghiţă, Darurile zeiţei Amaterasu, Cuvînt înainte de Alexandru Călinescu, Editura "Institutul European", 2008.
Cum scrii despre o experienţă care te mută - geografic, cultural, profesional - la celălalt capăt al lumii? Cum scrii despre tine într-o lume nouă şi, mai ales, cum faci ca experienţa ta personală să fie interesantă şi pentru alţii, altfel decît turistic, statistic sau exotic-pitoresc? Toate întrebările astea, pe care nu poţi să nu ţi le pui cînd călătoreşti sau stai suficient de mult în altă parte, se complică atunci cînd perspectiva, motivaţia, tonul sînt duale, iar cartea e scrisă, cum se zice, la patru mîini.
Roxana şi Cătălin Ghiţă, universitari filologi la Universitatea din Craiova şi eseişti, au găsit un posibil răspuns, în volumul lor despre Japonia, folosind - cum ţin să precizeze chiar din prolog - un pointillism neo-impresionist transferat în sfera eseului tematic şi a cărui interpretare depinde, esenţialmente, de privirea cititorului. Cu alte cuvinte, intenţiile autorilor devin clare mai ales atunci cînd "lectorul are bunătatea să se distanţeze simbolic de text, să-l contemple şi să-l evalueze de la o anumită depărtare semantică...". Iar cititorul se poate "îndepărta" de amănuntele poveştilor japoneze în două feluri. O dată, citind cartea ca pe un tot unitar, deşi ea are cel puţin două voci distincte, una "formatată" academic, cealaltă (cea feminină) căutînd mai ales răspunsuri personale, legate de percepţii, senzaţii, eventual de filozofia "simplităţii" (wabi-sabi), cum îşi aminteşte, legat de autoarea cărţii, Primul Maestru de Ceramică Daigamori din Tohoku, Kassai Abe. În al doilea rînd, mai ales dacă prima tentativă eşuează (căci e greu să nu te identifici, în calitate de cititor, cu o perspectivă sau alta), poţi vedea mai bine aventura descoperirii Orientului Îndepărtat dacă te laşi, pur şi simplu, în
