Nu sintem in deces lingvistic, dar parca prea prostituam limba si o trimitem pe centura argoului si a gindirii obtuze. In adincuri infundata,/ Un sirag de piatra rara/ Pe mosie revarsata... Cine stie cum a aparut aceasta poezie (probabil cea mai frumoasa poezie despre limba noastra) in sufletul parintelui Alexie Mateevici, preot militar in regimentul 41 infanterie, aflat pe frontul de la Marasesti in tristul an 1917? Va fi framintind si el, alaturi de soldatii pe care-i pastorea, glodurile dealurilor molcome, fertile si triste ale Moldovei. Era cuprins de o febrilitate ciudata parintele Alexie, caci scria sotiei la Chisinau: "Parca nu-mi aduc aminte ca vreodata scrisul sa-mi fi curs de sub pana cu atita usurinta ca acum". Scria cu febrilitate, parca stiind ca peste mai putin de o luna, la nici treizeci de ani, va muri de tifos exantematic... Il va fi durut sufletul vazind acei tarani-soldati, marsaluind umar la umar, cu moletierele minjite de noroi, cu bocancii cu talpi de mucava (jefuitori cinici ai poporului erau si atunci, ca si acum). Si ii va fi auzit vorbind molcom, sfisietor de molcom, despre necazurile lor, in limba lor, care-o pling si care-o cinta/ pe la vatra lor taranii. Marsaluind si vorbind. Poate atunci, stergindu-si ca Pierre Bezuhov ochelarii aburiti de emotie, parintele Alexie sa fi fost cuprins de un fior indescriptibil, izbucnit de dincolo de adincul adincului sufletului sau: Limba noastra-io comoara... Mai este limba noastra o comoara? Mai sintem acasa in limba romana? Fara indoiala ca da. Problema este ca, in naclaiala trista in care traim, raul se manifesta la noi si prin stilcirea limbii romane. Limba nu vine din ceruri, adusa de ingerasi pe jerbe de roze si iasomie, ci tine de societatea in care este vorbita. In cazul limbii conteaza din ce suflet de om vine. Te si minunezi citeodata: de ce a pus Dumnezeu atita frumusete in limba noastra, ca