Odată cu aniversarea Dilemei, mi-am dat seama că, şi în ceea ce mă priveşte, tot 20 de ani au trecut... Şi am mai realizat că eu, una, sînt aceeaşi, dar nu chiar la fel...
De fapt, destul de diferită. Evident, lumea de atunci, de început de ani ’90, lumea studenţiei şi a tinereţii mele nu era, pînă la urmă, aceeaşi cu cea de azi. În primul rînd, era mai entuziastă. Apoi, mai dinamică şi mai plină de speranţă.
Să fii student, imediat după „Revoluţie“, însemna... să stăpîneşti lumea. Desigur, întîi lumea mică din jurul tău. Cea a facultăţii. În ’89, studenţii puteau aproape orice în facultate: eu, una, pe post de reprezentant al Ligii din anul meu, am mai obţinut un an de studiu. Aşa că, în loc de patru, am făcut cinci ani. La cerere.
Ultimii mei doi ani de facultate au fost cei în care chiar am crezut că, dacă faci ceva, poţi schimba... totul. Că lumea depinde de noi, de mine, şi că nu mai e fixă şi imuabilă, ci poate fi transformată prin bună-credinţă şi implicare.
DE ACELASI AUTOR Galerii, tigru, pepene... Poveşti verzi şi grădinăreşti O întîmplare la MNAC Mese în familie Eram convinsă, cel puţin atunci, că buna-credinţă şi implicarea schimbaseră şi regimul comunist. Doar fusesem şi eu la faţa locului, e drept, nu printre participanţii cei mai eroici: în noaptea de 21 decembrie, în Piaţa Universităţii, strigasem, mă încrîncenasem şi mă bucurasem cot la cot cu toţi de acolo. De asemenea, mai tîrziu în noapte, fugisem, împreună cu unii dintre cei de acolo (cei mai laşi? mai realişti? cu mai mult spirit de conservare?). Ce-i drept, odată ce soldaţii începuseră să tragă în jos, alergasem, un timp, doar pe Bulevadul Carol. Nu o luasem pe străduţe, din inerţie, dar şi ca act de curaj: fugeam în cîmp deschis...
În ziua în care fusese istoricul miting al lui Ceauşescu, la care lumea se revoltase, eram în facultate, la etajul al treilea, şi
