S-a întâmplat, de-a lungul vremii să ascult tineri interpreţi şi să am revelaţia unor date naturale (şi nu numai) care să-i impună curând în circuitul „mare” internaţional. Iar soprana Anita Hartig este un (alt) exemplu elocvent în acest sens.
Cu câţiva ani în urmă, clasa de operă a Academiei de Muzică din Cluj a prezentat, în foyer-ul Operei bucureştene, un semi-spectacol cu Cosi fan tutte de Mozart, atrăgându-mi imediat atenţia soprana care, în acea seară, era Fiordiligi. Se numea Anita Hartig, iar la final am felicitat-o şi i-am „prezis” o carieră de anvergură. M-a privit lung, a zâmbit şi... nu cred că m-a luat prea în serios.
Dar glasul liric plin era de o calitate aparte, extrem de bine pus la punct tehnic, amplu, cu o frazare şi un stil mozartian... aşa cum trebuie, desigur învăţate sub îndrumarea unor profesori de cotă. Vremea a trecut, am aflat că nu a fost nici măcar invitată să cânte la Opera clujeană şi că este... profesor la Bistriţa, în oraşul său natal. Apoi, pentru că fostul său maestru, chiar la clasa de operă, reputatul bas Ionel Pantea, a montat, ca regizor, o nouă producţie cu Boema de Puccini la Opera Naţională Bucureşti, a propus-o în rolul Mimi, publicul descoperind atunci „o voce”, poate mai puţin expresivă şi implicată în conturarea personajului, dar din nou cu multe „carate”. A mai cântat, cumva, în Piaţa „Enescu” în timpul Festivalului, a fost ascultată apoi de directorul Ioan Holender, deopotrivă conducător al Staatsoper Viena la acea vreme şi astfel Anita a devenit, dintr-odată, angajată a vestitului teatru. Aşa a început, în fine, acea carieră pe care o intuisem... Recent am reîntâlnit-o la Iaşi, unde a cântat pentru prima oară, invitată în Gala Premiilor Operelor Naţionale, deja ca solistă aplaudată şi la Scala din Milano sau la Covent Garden Londra, observând cu reală bucurie o acumulare benefică în plan expresiv, dar şi o
