O discuţie prelungită s-a iscat în ultimii ani asupra prezumţiei de nevinovăţie aplicată miniştrilor sau altor înalţi demnitari ai statului.

Deşi legea nu face distincţie, în sensul că toţi cetăţenii se bucură de această premisă, în cazul demnitarilor care gestionează bani publici, cum este şi cazul ministrului Fenechiu, lucrurile stau diferit.

Dacă sentinţa finală, definitivă şi irevocabilă, este de achitare, atunci totul este în regulă. Dar dacă este de condamnare?

În acest caz, al condamnării, am avut un infractor care a stat cu mâinile până la coate în banii publici, şi trebuie verificată toată gestiunea avută, cu minuţiozitate, pentru a fi siguri că n-a fraudat fondurile publice avute în grijă.

În cazul unui ministru aceasta este o verificare migăloasă, care cere timp şi efort, cu rezultate incerte în cazul recuperării unui posibil prejudiciu.

Exemplele cu miniştri revocaţi şi achitaţi pană într-un final nu stă în picioare. În acele cazuri a prevalat grija faţă de imaginea publică, internă şi externă, faţă de siguranţa banilor publici gestionaţi de respectivii miniştri

Şi atunci, nu este mai corect, moral, precaut, să nu accepţi demnitari, mai ales în zona executivă, până la sentinţa definitivă?

Aşa procedează alte state. Suntem singura ţară care acceptă în guvern persoane sub cercetare penală sau trimise în judecată. O ţară caracterizată printr-o înaltă rată a corupţiei, comparativ cu ţările partenere din UE.

În contextul condamnării, chiar nedefintive a ministrului Fenechiu, se pune sub semnul întrebării corectitudinea privatizării CFR Marfă, deja comentată ca având multe aspecte de ilegalitate.

Coordonată de un ministru condamnat, putem avea încredere că s-a derulat respectându-se toate prevederile legale? Răspunsul este NU. Oricum, multe aspecte, precum schimbarea regulilor în timpul jocului, au ridicat p