Ce se întâmpla cu noi, ca naţie fotbalieră, dacă arbitrul nu anula golul bosnia-herţegovac?
Unde ajungeam cu frustrările!? Cum demisiona Răzvan forţat. Nu ca acum de bună voie! Deşi, la un eventual 0-1, soluţii aveam: sânul lui Avram, Stadionul! Galeria, autoarea victoriei. Aşa cum a fost şi la ei cu publicul războinic. Şi sălbatic. Ne salva Săpunaru, aflat ca peştele-n apă, acasă; o făceau Marica şi Mutu care, iată, au satisfăcut speranţele. Ai văzut, Adi, ce simplu e când pui osul şi piciorul tău genial? Cureţi relele într-o secundă! Sărut mâna, copiii mei! E prima oară când vă văd luptând cu dăruire. Ca luptători daci; nu dezertori romani... ca alde Chivu; sau ca beduinul ben Rădoi. Aţi făcut un popor fericit şi i-aţi redat speranţa! Bosniacii? Fi-mi-ar milă de ei! Dar la ei ne-au tratat cu ură otomană. Da!, la imnul lor noi am scandat „România!", precum şi ei ni l-au sabotat, acolo. Au luat şi supliment: s-a strigat „Serbia! Serbia!"; s-a afişat: „Free Mladici!". E un punct de vedere. Copil fiind, ne ziceau ăia că sportul întăreşte prietenia între popoare. Sanchi, cu URSS! Golani, noi ziceam „prietenia între picioare". Azi se pleacă de la ură! Ei au început-o. Meritau să le dăm un 4-0, dacă marca Săpunaru penalty-ul, copleşit de adulaţia giuleşteană; 6-0 dacă într-un singur minut Torje - periculos şi armonios pe flanc cu Săpunaru - nu rata paralizant; 7-0, bara lui Sânmărtean.
Bun, nene, şi 3-0! Incredibil şi cardiopant de neaşteptat! Acu primim Franţa pe „Naţional Arena" cu alt aplomb! Eu tot de otomani mă tem. Sper că albanezii au glumit când au spus că ne vor pune meciul, care poate fi decisiv, la Kosovo. În locul lui Mutu nu m-aş duce! Nici chiar în locul meu...