Să ne închipuim că miliardele date pentru Autostrada Transilvania ar fi fost alocate pentru cultură şi educaţie. După zece ani, rezultatele ar fi fost mai consistente decât cele câteva zeci de kilometri de autostradă. Am fi ieşit pe profit net.

Un refren stupid al tranziţiei este că “nu sunt mai mulţi bani pentru educaţie şi cultură” pentru că “ţara e săracă, economia merge prost”. În spatele acestei depline expresii a non-gândirii se află o concepţie învechită, potrivit căreia cultura e un lux, iar o educaţie mai bună trebuie să vină doar după ce am satisfăcut nevoile burţii. În lumea de azi, găsim destule exemple care arată că investiţiile în educaţie şi cultură produc bunăstare, nu sunt simple “mofturi”. Coreea de Sud s-a dezvoltat spectaculos pentru că şi-a creat un sistem educaţional performant, alocând bani mulţi pentru învăţământ încă din vremea când era subdezvoltată. Finlanda şi Suedia – la fel. Dar ca să nu aud iar povestea cu “la ei se poate, la noi nu”, dau un exemplu din România: oraşul Sibiu. După 1989, avea – ca toate oraşele ţării – o industrie ceauşistă obosită şi un patrimoniu cultural şi istoric neglijat. Prima idee care a pus Sibiul în mişcare a fost organizarea Festivalului Internaţional de Teatru, care a ajuns acum la a douăzecea ediţie şi este printre cele mai importante din lume. În 1993, Sibiul era trist şi dezorientat. Azi, e un exemplu de succes. Căci după ce Constantin Chiriac – directorul Teatrului “Radu Stanca” – a perseverat cu Festivalul, a venit şi a doua mare realizare: desemnarea oraşului drept Capitală Culturală Europeană în 2007. Adică renovarea patrimoniului istoric, turism, investiţii noi. Pe scurt: dezvoltarea oraşului se datorează în primul rând unui proiect cultural major, urmărit cu consecvenţă. Nu vreau să minimalizez rolul investiţiilor în infrastructură, în fabrici ori în comerţ. Dar ele au venit după şi pentru că l