Pînă în ’89, înainte de a te aşeza la coadă, întrebai dacă ajunge pentru toată lumea şi cîte bucăţi se dau. Apoi, în anii ’90, întrebai de preţ şi era de ajuns. Astăzi, lucrurile s-au complicat (şi aici). Trebuie să te uiţi la data expirării, ce E-uri are, din ce-i făcut produsul... Cu alte cuvinte, nu ne păzim doar portofelul, ci şi propriul corp. Aici ne oprim. Sînt însă pe lume unii pe care îi interesează nu doar în ce măsură ceea ce cumpără le prieşte lor, ci şi în ce măsură face bine (sau, măcar, nu face rău) societăţii în care trăim. A început să pătrundă şi pe piaţa românească - aflată în plină eră consumeristă - conceptul produselor environmental friendly - de la frigiderul care emană mai puţine gaze periculoase pînă la hîrtia de scris pentru a cărei producere nu a fost nevoie să fie tăiat nici un copac. Deocamdată, cumpărăm maşinile care poluează mai puţin, doar pentru că benzina e scumpă şi taxele - mari. Firmele din România încep a se strădui să-şi construiască o imagine pozitivă nu numai din calitatea produselor pe care le vînd - subvenţionează opere de artă, amenajează un părculeţ în cîte un colţ urgisit al oraşului. Mi s-a părut de bun augur faptul că un consorţiu care de fapt nu are concurenţă încearcă să-şi îmbunătăţească în zilele astea imaginea publică (îndeobşte antipatică - ei fiind cei de care ne amintim cînd se scumpesc preţurile sau cînd mai apare un şanţ în asfaltul proaspăt turnat), printr-o campanie - cam absconsă, ce-i drept - care în esenţă nu spune nimic, în afara faptului că este oarecum parte din relaţia de tandreţe pe care (poate că) o întreţinem cu oraşul. Tot despre responsabilitatea socială a firmelor este vorba într-un concept cu tot mai largă răspîndire în lume: comerţul echitabil. Acesta porneşte de la constatarea că, de cele mai multe ori, producătorii finali şi comercianţii cîştigă sume imense pe baza unor materii prim