Merită să examinăm fractura economică, de competitivitate, între statele membre din zona euro: sunt ţări care au avut surplusuri şi sunt altele care au înregistrat deficite de cont curent în mod constant; ţările cu deficite de cont curent sunt mai puţin dezvoltate; deficitele de cont curent au crescut după introducerea monedei unice, când au dispărut cursul de schimb şi politica monetară ca instrumente de corecţie a dezechilibrelor. Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda, Italia, ca „grup sudic”, au înregistrat deficite de cont curent în deceniul trecut.
În aceeaşi perioadă, Germania, mai ales, Austria, Olanda, Finlanda, Belgia („grupul nordic”) au avut surplusuri comerciale. Discrepanţele de competitivitate între cele două grupuri de ţări s-au adâncit; ele sunt reflectate de dinamici diferite ale costului unitar cu forţa de muncă (ULC). Faţă de 1999 ULC a crescut în medie cu circa 35% în „grupul sudic” şi cu circa 12% în „grupul nordic”. Date OCDE arată pentru Germania o progresie de numai 4% în aceeaşi perioadă, ceea ce ce explică forţa competitivă a acestei economii. Salariile nominale per capita au evoluat în acelaşi ton în intervalul amintit. Pentru ţările sudice aceste evoluţii s-au reflectat într-o cerere agregată ce a depăşit oferta naţională şi a cauzat deficite externe; deficitele au fost finanţate de intrări de capital, de îndatorare – fie a sectorului public în principal, ca în Grecia, fie preponderent a sectorului privat, ca în Irlanda şi Spania.
Este frapantă gruparea ţărilor cu mari dificultăţi de finanţare, acum, în UM dintre cele mai puţin dezvoltate. Este ca şi cum un decalaj de dezvoltare le-a predestinat pentru dezechilibru. După ce a început să funcţioneze politică monetară comună, a avut loc o convergenţă a dobânzilor care a încurajat capitalul să curgă spre ţările unde există percepţia unor randamente mai înalte. Deşi Irlanda şi Sp
