Englezii spun «common sense». Noi îi spunem mult mai frumos: «bun-simţ». El e singura regulă. E soare. Mă duc încet la o întâlnire. De-abia ne mişcăm. Parcă toată Londra s-a suit în maşină. Din gurile de metrou se revarsă şuvoaie de oameni grăbiţi. Pe aleea pietonală de pe malul Tamisei, joggeri de toate vârstele aleargă de nebuni. Un bătrân îşi fugăreşte câinele pe o peluză, aruncându-i un disc rotund. Deasupra trec avioane. Un furnicar trepidant. Oameni de toate rasele şi naţionalităţile, interese, pasiuni, iubiri, regrete şi împliniri. O aglomerare urbană uriaşă, care trăieşte prin istoria ei. Sute de ani s-au adunat banii în această aşezare de comercianţi, devenită centru financiar al lumii, probabil tocmai pentru că insula era săracă. Din agricultură şi crescutul oilor n-aveau cum capitaliza, şi atunci Regina îşi înnobila piraţii, iar apoi administratorii din colonii.

Simţi că aceasta e capitala unui imperiu comercial, care şi-a tras bogăţia din posesiuni de jur împrejurul planetei, deasupra cărora soarele nu apunea niciodată. E o mare deosebire faţă de Paris, de exemplu. S-a vrut imperial, capitala unui imperiu care n-a fost să fie. Fiecare dintre stăpânitorii lui a lăsat câte un semn al trecerii lui prin istorie. Aşa se face că oraşul se învârteşte în jurul unei sonde şi al unei rafinării - Turnul Eiffel şi Centrul Beaubourg. Are bulevarde drepte şi lungi. Au fost trasate de un primar pragmatic la mijlocul secolului al XIX-lea, ca să unească cazarmele aflate în diverse puncte ale oraşului. Aşa puteau fi bombardate baricadele ridicate periodic de diverşi revoluţionari. Urbanismul poliţienesc a născut un oraş frumos.

Viena e veselă. A fost oraşul unor împăraţi care, între austeritatea nemţească şi acel lasă-mă-să-te-las balcanic, nu au lăsat totuşi o capitală imperială. Locuitorii au ştiut să-l facă pe Hitler neamţ şi pe Beethoven aus