S-a crezut greşit că Dimitrie Gusti ar fi devenit un monarhist peste noapte şi s-ar fi transformat într-un adulator al lui Carol al II-lea după instituirea dictaturii regale din 1938. Încă din 1930, Carol al II-lea primise preşedinţia de onoare a Institutului Social Român. Atitudinea favorabilă Monarhiei nu a fost determinată de un anumit context. Gusti era consecvent sistemului său de gîndire şi se înscria cu aceste declaraţii concepţiei sale politice generale. În anii ’20, discursurile publice (1.) ale lui Gusti erau mai mult decît elogioase la adresa Dinastiei: „Apostolatul (cultural – n.n.) Regelui Carol a creat tradiţie. Să mulţumim destinului că cel dintîi factor de întărire şi propăşire naţională, la noi, a fost, este şi rămîne Dinastia“. (2.)

Pentru gînditorii politici care legitimau Monarhia în epocă (3.), organizarea monarhică, bazată pe continuitate, tradiţie şi unitate crea în mod natural conceptul de Coroană. Pentru ca Statul să nu aibă interese speciale şi pentru a se menţine în afara luptelor sociale, trebuia să fie construit monarhic, încît cea mai înaltă autoritate, aceea a Dinastiei, să fie independentă de societate. Transmiterea ereditară a puterii ar însemna ridicarea statului monarhic deasupra societăţii, independenţa lui faţă de societate, pe cînd transmiterea electivă a puterii ar însemna tirania societăţii asupra ei înseşi, adică a unei clase populare asupra alteia. (4.) Monarhia îşi asuma istoric rolul de apărătoare a claselor de jos.

Acestei concepţii conservatoare despre stat (care proteja puterile şi interesele Monarhiei) i se va adăuga, prin echipele Fundaţiei Culturale Regale şi prin Serviciul Social, o viziune reformistă asupra rolului modernizator pe care Carol al II-lea şi-l va asuma discursiv (ca protector al clasei ţărăneşti). Rolul lui Gusti şi al echipelor Fundaţiei în această construcţie a une