Ce presupune ruperea acordului de colaborare instituţională? Poate implica blocaje, poate conduce la o criză politică, dar coabitarea, ca fenomen, nu va dispărea decât în momentul în care Puterea îmbracă din nou veştminte monocrome, oricum s-ar traduce asta în realitate. Momentan, au reapărut declaraţiile privind suspendarea Preşedintelui.

Experienţa franceză a coabitării a fost adesea invocată în discursul politicienilor români. Modelul francez invocat nu prevede, însă, o ieşire pentru situaţii de urgenţă şi nici nu implică Justiţia în jocurile politice.

“Coabitarea” menţionată în acordul de colaborare instituţională semnat de Preşedintele României şi de către şeful Executivului reprezintă, în sens politic, “cooperare, în scopuri specifice, fără a forma realmente o coaliţie” (“The Concise Oxford Dictionary of Politics”, 1996). Termenul a apărut în Franţa şi desemnează, în mod tradiţional, aranjamentul unui cuplu necăsătorit care împarte aceeaşi locuinţă, fără a-şi asuma însă un parteneriat legal.

O astfel de situaţie a apărut în 1986, în Franţa, în momentul în care preşedintele de stânga, Francois Mitterand, s-a confruntat cu guvernul de dreapta condus de Jacques Chirac. La rândul lui, Chirac, devenit preşedinte, a fost nevoit să îl numească în funcţia de premier pe liderul socialist Lionel Jospin, moment în care a fost din nou necesară instituirea coabitării.

În România, acordul de colaborare instituţională între Preşedinţie şi Guvern a fost semnat, la data de 12.12.2012, de reprezentanţii ambelor instituţii politice, după ce preşedintele Traian Băsescu l-a numit în funcţia de prim-ministru pe liderul Partidului Social-Democrat, recunoscând astfel victoria Uniunii Social Liberale la alegerile parlamentare din 9 decembrie şi pledând pentru necesitatea constituirii unui mecanism care să împiedice abuzurile din ambele direcţii. @N