A fost o vreme fără opţiune. Cînd, consumator fiind, înainte de '89, nu puteai alege, indiferent ce doreai să cumperi. Cumpărăturile te alegeau pe tine, dacă binevoiau stăpînii lor şi ai tăi, vînzătorii. Dacă tu, clientul, le vorbeai abil, linguşitor, aveai şanse să fii printre puţinii aleşi:cu un oarecare bacşiş, puteai chiar să iei un obiect mai de calitate, fie el de îmbrăcat sau de mîncare.Aceste contacte epuizante cu vînzătorii făceau din cumpărător un şoricel chiar şi aici disponibil compromisurilor. Despre opţiuni personale nu prea putea fi vorba. Abia acum, la peste 10 ani după '89, poate fi oarecum vorba de opţiuni. Din partea duşmanilor de altădată, vînzătorii ori chelnerii. Aproape de fiecare dată cînd cumpără, clientul este pus în postura de a alege. Pentru cei ce au prins şi alte vremuri, o postură dificilă. De pildă, înainte nici nu se găsea cafea, ci doar înlocuitori, aşa-zisul nechezol; acum, pe lista oricărui bar care se respectă există cafea turcească,filtru, espresso, capucino, Irish, ciocolată caldă... Iată o listă care te obligă să ai opţiuni; să ai preferinţe; să-ţi asumi gusturile, şi să le susţii, fără să clipeşti, public; să faci acele alegeri care dau bine într-un loc sau altul, păstrînd totuşi măsura şi adecvarea. Mai pe scurt, să-ţi conturezi o altă identitate de acum încolo indispensabilă, oricît de sălbatic ar fi capitalismul pe aici, şi anume cea de consumator. Un alter ego consumist. Şi nu e vorba doar de cafea. Dacă mergi la un restaurant chinezesc, sînt cel puţin 10 feluri de mîncare cu fiecare tip de carne, şi despre majoritatea dintre ele habar nu ai cum arată. Opţiunea ta între "porc în trei culori" şi "pui cu aromă de peşte"nu poate fi întodeauna avizată, dar

ţi-o poţi educa măcar pe linia plauzibilului de bonton. Clientul "umblat" e capabil să-şi potrivească o "linie" a opţiunilor, caracterizată de o oarecare consec