In memoria criticului literar George Muntean S-a petrecut dintre noi acum mai bine de un an si, aflindu-ma acasa, la Bilca, in aceste zile toride de vara, i-am trecut pragul casei, desi stiam ca el trecuse pragul lumii. Am facut-o pentru a-mi aminti si a ma reculege. O casa care nu spune nimic e trista; dar o casa care tace dupa ce mii de povesti i-au trecut pragul degaja o melancolie aparte.
George Muntean a plecat sa desfete urechile ingerilor cu povestile sale, iar locuinta sa, o casa bucovineana frumoasa, transformata in muzeu, a ramas locului sa ne mustre, cumva, atunci cind, stresati si grabiti, nu prea mai avem disponibilitate pentru rostuiri mestesugite, pentru inefabil pur si simplu.
George Muntean a scris mult, iar unul din meritele incontestabile ale scriitorului e de a fi stiut sa insereze mostrele de eruditie intr-o maniera mai degraba metaforica, lipsita de plictisul demonstratiilor obisnuite, evitind didacticismul si atingind poezia pura.
Dar cel mai mult ii placea sa povesteasca. Orice intimplare, oricit de banala ar fi fost, capata aura de basm in cuvintele lui. Tinuta eleganta si distinctia stilului, plasticitatea savuroasa a limbii romane neaose, minuite cu gratie si spirit ii seduceau imediat pe ascultatori si ii faceau sa-i cultive prezenta patriarhala, cu firescul neintrebator al fluturelui atras de lumina. Pentru ca George Muntean radia lumina, o lumina speciala, capabila sa taie oblic in fiinta timpului. Asta in masura in care admitem o desfasurare temporara lineara, pentru ca altfel, pe linga el, intelegeai o data in plus ca tot ce-a fost exista inca, iar tot ce va fi s-a petrecut deja...
Se spune ca in anumite gradini japoneze poti asculta pietrele. E suficient sa te asezi si sa taci, pentru a-ti depune in liniste propria piatra de pe suflet. Apoi, te simti usurat si liber. Sint multe pietre in jurul casei lui George Mu
