De la Cluj la Ferrara se ajunge în două ore şi jumătate, cu avionul întîi, apoi cu trenul. Ferrara nu e un oraş oarecare în peisajul teatral italian. Aici a produs Robert Wilson, acum 11 ani, memorabilul spectacol Femeia mării după Ibsen, cu o dramaturgie semnată de Susan Sontag. Au urmat variante ale spectacolului în Coreea, Spania şi Cehia. Varianta spaniolă a fost prezentată şi la Bucureşti în 2008, cînd am avut prima ocazie de a vedea în România, pe scenă, un spectacol al acestui regizor singular. Robert Wilson a revenit în 2009 la Ferrara, pentru a produce Ce zile frumoase, într-un oraş în care istoria şi arta fac parte din firescul locului. Blugii albaştri, cămaşa albă şi sacoul negru sînt parte din imaginea publică a regizorului american Robert Wilson. Aşa îl ştim din apariţiile publice, din filmul Absolute Wilson, aşa l-am văzut la conferinţa susţinută în iunie la ArtBasel (Tîrgul de artă de la Basel) şi, recent, în noiembrie, la Ferrara. Pe scenă, însă, totul se schimbă. De aici, momentul meu de perplexitate la ridicarea cortinei: mă aşteptam să-l recunosc sub masca lui Krapp. Grima, poza imobilă şi concentrarea au transformat regizorul în actor, persoana publică în personaj. A fost primul semn că asistam la un moment privilegiat. După şapte ani, din nou pe scenă ca actor, Robert Wilson a interpretat rolul lui Krapp în Ultima bandă…, la Napoli şi Ferrara, în toamna aceasta. De la Hamlet, un monolog, din 2002, Robert Wilson nu a mai urcat pe scenă ca actor. Recunoaşte afinitatea pe care a simţit-o dintotdeauna pentru dramaturgia lui Beckett, dar au trecut 35 de ani pînă cînd să se apropie, ca regizor şi interpret, de acest univers. La fel ca personajul său Krapp, Wilson va împlini 70 de ani, şi simte că a ajuns la profunzimea problematicii beckettiene. Spectacolele Ultima bandă a lui Krapp (premieră mondială) împreună cu Ce zile frumoase fac parte din