Lehamitea cvasi-generală a societăţii civile s-a propagat ca un tsunami şi-n mass-media.
C-o fi, că n-o fi o ameninţare la adresa siguranţei naţionale, am impresia că mediul jurnalistic de la noi e într-un impas cum n-a mai fost din 1990 încoace. Nu e oare semnificativ faptul că în ultimele luni cel puţin trei ziare de mare tiraj au fost silite să treacă pe suport electronic, cu speranţa că pensionarul nea Pandele, care avea un flirt onorabil cu tanti Getuţa de la chioşcul de presă din Piaţa Gorjului, se va îndrăgosti brusc de internet şi nu va mai lua publicaţii de hârtie? Nu e oare semnificativ că anchetele serioase de investigaţii, care făceau altădată mândria cotidienelor, apar mai nou cu precădere în „Academia Caţavencu" şi „Gazeta sporturilor"? Ce se-ntâmplă cu presa română?
Se-ntâmplă un lucru teribil: nu numai că dezvăluirile - unele de-o gravitate excepţională - nu sunt băgate în seamă de nimeni, dar înşişi ziariştii trăiesc tot mai mult senzaţia că scriu în gol, că vorbesc în pustiu, că articolele lor ajung nu la urechile şi ochii autorităţilor - care ar trebui, măcar în virturtea bunului simţ, să reacţioneze -, ci ajung în Groenlanda. Lehamitea cvasi-generală a societăţii civile s-a propagat ca un tsunami şi-n mass-media. „De ce să mai scriu dacă nu pot să mai îndrept niciun rău, ci, eventual, să-mi fac rău mie?" - aceasta e, azi, aici şi acum, întrebarea ziaristului cinstit.
De fapt, vom deveni cu adevărat o ameninţare la adresa siguranţei naţionale când va trebui să tăcem. Poate definitiv.