În traducerea în limba engleză a unei cărţi în franceză, Eclaircissements (Lămuriri) – aşa e acum, cu libgen-ul, găseşti de toate, dar numai în engleză –, Michel Serres îi spune lui Bruno Latour: „Cînd eram tînăr am rîs mult citind Fenomenologia percepţiei de Merleau-Ponty. Cartea începe cu aceste cuvinte: «La începutul studierii percepţiei, găsim în limbaj noţiunea de senzaţie». Nu-i o introducere exemplară? [...] De la fereastra lui, autorul vede un copac, mereu înflorit; se ghemuieşte la biroul lui; din cînd în cînd apare cîte o pată roşie – e un citat. Ceea ce poţi descifra în această carte este o simpatică etnologie a citadinilor, care sînt hipertehnicizaţi, legaţi cu lanţuri de scaunele lor din bibliotecă şi lipsiţi în mod tragic de orice experienţă tangibilă. Multă fenomenologie şi nici o senzaţie – totul via limbaj“. Poate că nu e tocmai consistent să spui că dacă dreapta e la putere ţii cu stînga, şi dacă e stînga, ţii cu dreapta, dar e un punct de pornire pentru cineva care citeşte expresia dezamăgirii unui stîngist a cărui poziţie nu e, în democraţia noastră,decît una printre altele. Baudrillard a murit şi se pare c-a fost citit de artişti, mai puţin de gînditorii politici. Sau de, cum să le spun, ideologi. „Abia acum, în noua transparenţă, evidenţă şi autosuficienţă a capitalismului, putem gusta cu adevărat «autonomia esteticului», independenţa culturalului. Şi e, într-adevăr, dezarmantă“, constată Alex. Cistelecan (aici, articolul de pe CriticAtac), dar nu-mi dau seama care e, de fapt, miza acestei constatări (dacă e critică, dacă e autocritică, dacă e jubilaţia celui care a descoperit că boala e incurabilă sau a celui care a descoperit o boală şi tratamentul ei). Cui îi vorbeşte el şi cu ce mimică? E vară în jurul celor două enunţuri, sîntem la mare, sau în curtea vechiului 23 August? În timpul vreunui congres de partid, la un coloc­viu acad