Printr-un noroc, am dat, in 1991, la ceasul potrivit, in locul potrivit si cu starea de spirit potrivita peste omul potrivit.
Noroacele au ceva din jocul la loterie. Prinzi trei numere castigatoare, insa al patrulea, in loc sa fie 64, e 63. In ziua aceea, am tras, din punct de vedere profesional, lozul cel mare. Am nimerit, la New York, la o agentie de presa, unde un june de 27 de ani cumpara scump de la liber profesionisti articole pe un tipic anume, ca sa le vanda ieftin. Ca negustorul evreu, care cumpara grau toamna, platind un cent mai mult decat concurenta, ca sa-l revanda primavara, mai ieftin cu un cent decat ceilalti. Dar de trei ori mai scump decat toamna!
Agentia platea 200 de dolari pe un text, ca sa-l revanda, in aceeasi zi, cu numai 50 de dolari aparitia, insa la cateva zeci de cotidiene mici de pe toata Coasta de Est. Multul compensa cu prisosinta scumpul.
"Ce stii sa faci?", m-a intrebat tanarul negustor de articole. Nu "Ce stii sa scrii?", nu "Ce fel de ziarist esti?", nu "Ce conceptie despre lume si viata ai?", nu "Cat de apreciat esti in tara ta?". Ci doar: "Ce stii sa faci?". Cum nimeni nu-mi mai vorbise pana atunci astfel, nu aveam un raspuns. Mai ales ca, vreme de trei decenii, facusem de regula ce n-as mai fi vrut niciodata sa fac. I-am raspuns ce socoteam c-as fi putut sa fac. I-am spus ca as putea sa scriu pamflet, deci text ironic pe teme sociale de interes general si la zi de o pagina, o pagina si jumatate dactilo. "Cat timp ai putea sa faci asta?", s-a interesat americanul. Am ridicat din umeri. De unde sa fi stiut cat timp as fi rezistat, daca n-o facusem deloc? Din cat ma cunosteam si, indeosebi, din ce banuiam c-o sa fie presa romaneasca, m-am hazardat sa zic: "Toata viata. Daca mai traiesc 20 de ani, pot sa scriu, zi de zi, 20 de ani de acum inainte pamflet si povestire ironica. Chiar si pentru mult mai putini dolari d