Îmbătrânind, o doamnă, care a compensat toată viaţa prin deşteptăciune o înfăţişare complet lipsită de armonie, a renunţat la toate oglinzile din casă, nu a mai permis să fie fotografiată şi le-a impus prietenilor şi rudelor să nu mai facă aprecieri de genul „ce bine arăţi azi” sau „se vede că nu prea dormi”. Nu m-am iubit niciodată, şi-a explicat ea deciziile, dar nu vreau să ajung să mă detest. În tinereţe, puteam să spun că nu sunt eu aceea din oglindă, dar acum trebuie să accept că oglinda spune adevărul.
În ce mă privea, nu m-a preocupat urâţenia ei. Femeile, dacă nu-s frumoase, nu sunt în nici un fel. Aşa judeci la vârsta la care chestiunea frumosului feminin te preocupă, iar apoi judeci cu detaşare, fiindcă de acum ştii cum se fac ele frumoase.
Oglinda n-ar fi trebuit inventată. Până la apariţia oglinzii, conta felul în care te reflectai în reacţiile celorlalţi. Atitudinea lumii faţă de tine îţi spunea cum eşti în întregime, nu numai cum îţi este chipul. Cei care nu se iubesc de fapt nu-şi iubesc faţa. Femeile se compară între ele şi sunt frumoase sau nu în relaţie cu felul de a fi perfecte al celorlalte femei arătoase. Bărbaţilor le e destul că-şi pot suporta cu un zâmbet imaginea din oglindă. Bărbaţilor le e de ajuns că nu sunt atât de urâţi ca alţii. Bărbaţii nu se obişnuiesc cu chipul lor, bărbaţii se consolează cu ce le-a fost dat. Femeilor trebuie să le zici tot timpul că-s frumoase, iar efectul elogiului e hotărât mai intens la cele care suferă că nu sunt. Cu o singură laudă a bărbăţiei sale la tinereţe, bărbatul e consolat toată viaţa.
Eu, unul, n-am căutat în oglindă să aflu ce fel de mutră am, ci doar ce-mi zice mutra despre mulţumirile şi eşecurile mele de toate naturile. M-am citit, nu m-am contemplat. Nu m-am întrebat dacă mă iubesc sau dacă mă resping. Mi-a fost suficient că nu aveam parte de respingeri directe sau ipocrit
