Artistul şi Puterea. Ipostaze ale picturii româneşti în perioada 1950-1990, Biblioteca Naţională, 27 septembrie-2 decembrie
Duhoarea sângelui vărsat ar fi trebuit să trăznească încă de la intrarea în expoziţia cu nume zăngănitor precum lanţurile de la Sighet. Asta dacă n-ar fi fost la noi şi despre noi. În locul Arcadiei eroismelor artistice inexistente, expoziţia prezintă bazarul rutinei estetizante, aşa cum a fost el în realitate, aproape o jumătate de secol: precar, culpabil, compromisoriu, pseudoprofesionist, vetust, alienant, amoral. O cutie neagră plină de culori oarbe la vremuri, la adevăr, la artă chiar; degeaba cauţi în ea pe cineva care să fi luptat cu morile de pumni ale sistemului, precum bătrâna Elisabeta Rizea din Nucşoara. Pretutindeni dai de Baba Ciucurencu din Pangratti, artişti aserviţi regimului până în cea mai lăuntrică fibră, chiar şi atunci când îl ocoleau.
Nimeni n-a luptat cu pensula-n mână, nimeni n-a vârât-o între spiţele secerei şi ciocanului. Toţi şi-au făcut biciclete din cercurile vicioase în care erau închişi şi-au pedalat, buimaci, prin modernisme datate, prin Matisse, Braque, Picasso, ba chiar și prin El Greco, ca şi cum dreptul de a întoarce spatele realităţii ar fi fost o libertate. Cultivarea, cu obstinaţie, a unui defetism elitar, culturalist şi escapist este marea contribuţie la stagnarea morală şi umană a naţiei, pe care au adus-o artiştii. Oroarea stă în artă, dar eroarea în expoziţia care vrea să vândă oroarea ca eroism. Ce este eroic la Boca, Bochiş, Gânju, Codiţă, Covaliu, Şetran, Brădean, Nedel, Şaru, Ţipoia, Sălişteanu, cum au stat în faţa puterii Piliuţă, Ciubotaru, Stendl, Hatmanu, Suhar, Rodica şi Iacob Lazăr, Vasile Grigore, Chira, Alin Gheorghiu, Vasile Pop-Negreşteanu şi ceilalţi peste 90% dintre cei 300 de artişti din această expoziţie?! Cei mai mulți au produs tablouri real