În 2011, piaţa de artă a ieşit basma curată din criza financiară generalizată. Multe capodopere au atins preţuri de vânzare de ordinul zecilor de milioane de euro, configurând astfel un spaţiu liniştitor, sigur, pentru protejarea investiţiilor. Ce ni se pare interesant este că, privind statisticile, se poate observa că majoritatea cumpărătorilor au provenit din Rusia, China, Statele Unite şi Orientul mijlociu, în vreme ce vânzătorii au fost recrutaţi din spaţiul european, acolo unde criza a lovit cel mai tare.
Sunt, deci, europenii, marii "producători" ai pieţei? Nici vorbă! Ei sapă într-un tezaur forţamente limitat (cel al artei clasice sau moderne) şi îl risipesc. Din păcate, acest trend nu se respectă şi în privinţa artei şi artiştilor tineri şi emergenţi, adică proveniţi din acea zonă care poate garanta viitorul pe termen nelimitat. Aici, "producătorii" sunt artişti din China (preponderent), dar şi din alte spaţii orientale şi extrem orientale (din India până în Coreea). Ceilalţi - europenii, cu precădere - navighează la voia întâmplării şi ghidându-se după flerul personal sau al galeriilor care le administrează opera.
La noi, singura licitaţie dedicată artiştilor tineri şi contemporani (la Artmark), în toamna anului trecut, a înregistrat scoruri dezolante (de la preţuri la numărul de loturi căzute sub ciocan), care vorbesc despre lipsa aproape totală de apetit a investitorului în artă român pentru valorile neconsacrate. Cât despre galerii, ce să mai vorbim! Marii maeştri în viaţă, de la Sorin Ilfoveanu la Ştefan Câlţia, ajung (când ajung!) la sume de maximum 10.000 de euro pentru o pânză. Sigur, comparaison n'est pas raison, dar nu pot să nu menţionez, cu titlu de amuzament, faptul că frapiera pentru şampanie care i-a aparţinut lui George Washington s-a vândut, la Christie's, anul trecut, cu 782.500 de USD!
La modul general însă, pe pieţele d