O realitate pierdută a Bucureştiului a fost aceea a băilor publice. Erau de mare folos celor care se aflau în tranzit, sosiţi după drumuri obositoare, şi aveau nevoie de o întremare pentru o O realitate pierdută a Bucureştiului a fost aceea a băilor publice. Erau de mare folos celor care se aflau în tranzit, sosiţi după drumuri obositoare, şi aveau nevoie de o întremare pentru o întâlnire programată. Sau pentru bucuria unui răgaz între alte drumuri. Apoi, apa caldă nu era la îndemâna oricui, la orice oră, în afară de hoteluri, blocurile noi ridicate după 1918 şi reşedinţele celor cu posibilităţi materiale. Băile publice au avut nu numai un rol de igienizare şi plăcere cotidiană, cât şi unul de socializare. Mulţi dintre muncitorii Capitalei le foloseau cel puţin săptămânal, iar mahalagiii făcuseră chiar un cult pentru igiena corporală de sâmbătă, la baia publică. Pentru bucureşteni, baia publică a devenit mai accesibilă cu precădere după Primul Război Mondial, când şi numărul lor a crescut considerabil. Printre cele mai vechi sunt băile Griviţa (existentă şi azi) şi Eforiei (din Palatul Eforiei, astăzi Primăria Sectorului 5). O altă baie publică cu o vechime onorabilă a fost aceea a doctorului Erdreich, situată pe bulevardul Carol, colţ cu strada Italiană. A fost fondată în 1880 de o asociaţie de medici, printre care: doctorii Marcovici, Severeanu, Stoicescu, Leonte, Istrati, Clement şi alţii, într-un local închiriat în strada Vestei nr. 6. Abia în 1888 a devenit a doctorului Erdreich, care, în 1904, a construit un institut special în strada Italiană, dotat cu tot confortul cerut şi cuprinzând, în afară de băi sistematizate, o secţie de hidroterapie, masaj şi electricitate. La 1934 era în proprietatea dr. Alexandru Mirea.

Între alte băi care au existat în Bucureşti mai amintim: Baia Centrală, de pe strada Enei nr. 11; Baia Comunală de pe Calea Plevnei 44; Baia