„Cum trebuie bandajată aripa frântă a unei vrăbiuţe...”
– Nu te cred când afirmi că nu înţelegi, în general, feminitatea, că nu descifrezi sufletul feminin, aşa cum l-ai descoperit, deseori, zăgăzuit în fiinţe precum M. C. sau G. N. Despre cea din urmă ai mai scris, într-un articol publicat, dacă bine îmi amintesc, în revista Cultura, că nu ai înţeles-o niciodată ca om. Paginile respective, sau ceea ce povesteşti despre mama, sora şi soţia ta, sau confesiunile tale despre alte femei dovedesc tocmai contrariul.
Sunt foarte curioasă să aflu cum ţi-ai reprezentat, de-a lungul vieţii, feminitatea.
– Mi s-a părut întotdeauna că femeia ştie ceva, că deţine un secret la care noi, bărbaţii, nu avem acces. Zâmbetul enigmatic al Giocondei nu m-a mirat. Nici titlul romanului lui G. Călinescu, Enigma Otiliei. Eram în cunoştinţă de cauză dinainte, orice zâmbet de femeie îl găseam enigmatic, despre orice femeie credeam că are o enigmă. Le suspectam pe toate de aptitudini angelico-vrăjitoreşti. Iscusinţa lor mă fascina, eram tentat să o explic printr-o colaborare discretă cu diavolul. Chiar şi azi, când nu mai am iluzii, încă le supraestimez pe femei. Îmi spun: Cui îi ceri ajutorul dacă te împuşcă cineva şi nu e nici un medic prin preajmă? Unei femei. Va fi ştiind ea vreo fiertură de buruieni cu care să-ţi spele rana ca să te vindeci mai repede. Cui i te adresezi dacă pierzi o bătălie şi vrei un sfat? Tot unei femei. Va face ea un plan ingenios ca să te redresezi sau, ca purtătoare de cuvânt a unei instanţe supreme, îţi va spune pe un ton categoric: „Du-te la oştire, pentru ţară mori/ Şi-ţi va fi mormântul coronat de flori!”
Mama mea, oricum, ştia tot. Cum se repară cu acul o pânză ruptă. Cum se face un fluier dintr-o creangă de soc. Cum trebuie bandajată aripa frântă a unei vrăbiuţe ca să poată zbura din nou. Cum se îmblânzeşte un câine fioros.