Acest acoperământ pentru cap nu este doar menit să îi apere pe oameni de elementele naturii. Pentru „homo humulestensis” purtatul căciulii şi gestica tuflitului şi îndesatului cuşmei semnalează apartenenţa la o anume rasă: aceea a oamenilor liberi.
În popa Duhu, în David Creangă sau în Stan Păţitul chiuie asurzitor libertatea, care se străvede şi în vestimentaţia lor. De aceea lui Creangă îi repugnă tot ce nu este slobod: contăşul, care acoperă fricos picioarele lui Mogorogea, episcopul pompos îmbrăcat detestat de popa Duhu, prefăcătoria în straie a Spânului, înşomoltăcirea ucigaşă a motanului din Stan Păţitul sau modul cum boierii i-au îmbrăcat pentru divanurile ad-hoc pe ţărani: „la fel”, ca scoşi pe bandă rulantă.
Dar haideţi să vedem căciula! La Humuleştean căciula nu are prestanţa eroică a „ţurcanei” lui Peneş Curcanul sau a cuşmei brumării a Crăişorului munţilor; nu este nici căciula desfundată (şi opinca spartă) a Sergentului; măcar de-ar fi asemeni cuşmei lui Mihai Bravul, împodobită cu surguci din pene de cocor, acea „cupolă” gigantică, ce spăimânta pe coşbucianul Paşă Hasan; dar nici acea întunecime ameninţătoare de căciuli din La împărţitul porumbului de Ştefan Luchian nu e; nu sunt nici măcar nici folkistele căciuli, care stau eroic şi păunescian „de veacuri ca un munte/ în curbura arcului carpat”, semn de mândrie naţională revopsită naţional-comunist.
Ei, bine, la Creangă e... altă căciulă! Eroii lui (vorbă vine – „eroi”) coboară binişor căciula, mai bine zis o trântesc, o tuflesc. Aceştia nu stau „ca un munte” „cu căciulili pă frunte”, ci le tuflesc a lehamite sau a ciudă nepăsătoare, ori le trântesc jemanfişist. Câteodată, ce-i drept, oamenii aceştia stau şi cu căciula în mână, dar nu ca să se căciulească, ci ca să salute: ca cei care îi urează drum bun lui Ivan, după ce acesta îi scăpase de draci. În general însă ţăranii Hu