Ingenioasă e, în Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, autodistribuirea unei Voci auctoriale în cîteva roluri: jucat fiecare, cu intensitate, pînă la capătul dramei. Un rol este cel al personajului, Tabita, fata cea mică a acestei familii sfîşiate dinlăuntru. Un altul este pur narativ. Un ochi atent la toate detaliile scormoneşte istoria familiei, o recompune din secvenţe, o montează pe vectorul conflictual al războiului total. În sfîrşit, al treilea rol jucat de vocea auctorială îi revine ei înseşi. Dacă naratorul adaugă informaţie peste cea trăită, la prima mînă, de personaj, autorul suplimentează partitura naratorului prin note proprii, accente polemice, elemente fără legătură cu litera romanului, dar, cumva, desprinse din atmosfera sa.
Încrucişări interesante de registre şi tonuri Personaj distinct, narator creditabil şi autor „total“: rolurile diferite nu presupun, aici, o identitate slabă şi fluctuantă. Dimpotrivă, fiecare ipostază este întărită, din interior, cu o forţă neobişnuită a propriului adevăr, imprimat în reacţii şi acţiuni, în afirmaţii şi mai ales în negaţii. Însă de fiecare dată cînd personajul Tabita îşi epuizează posibilităţile de acţiune, naratorul îi preia cauza şi o impune într-un alt registru; iar atunci cînd şi contribuţia narativă e saturată, autorul intervine şi o susţine, oferindu-i o altă perspectivă. Romanul este aşadar de un realism mai puţin obiectiv decît au lăsat să se înţeleagă unele cronici, care au echivalat fără rest peisajul dezolant al familiei cu cel mohorît al Cîmpiei Transilvaniei; şi care, la contactul cu regionalismele din mai multe pagini, au subliniat atmosfera ardelenească a cărţii. Eu văd un realism fantasmatic în acest Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, un roman în care stratul de specificitate transilvană e făcut subţire şi cvasididactic, din cîteva linii şi cu exact atîtea mostre regionale de cîte era nevoie pe