● Lavinia Bălulescu, La mine-n cap, Editura Cartea Românească, 2013.
„Nu mă plictisesc prea tare. Am o femeie care locuieşte cu mine, stă pe tavan. Ce ar mai fi de explicat? De cele mai multe ori se tolăneşte ca toţi oamenii şi atunci nu mă deranjează. Uneori, se încăpăţînează să stea în picioare, momente în care părul îi atîrnă pînă la podea. Doar părul, rochia niciodată. Totuşi, dacă ea vrea, acelaşi păr poate sfida legile gravitaţiei şi i se poate lipi de spate. Nu e gălăgioasă şi ăsta e un lucru foarte important. Eu vorbesc tare, ea mai încet, şi de cele mai multe ori vorbim despre lucruri diferite. Nu ne prea auzim una pe cealaltă.“ Cam aşa este introdus în scenă dublul fantomatic al Apriliei, fata-femeia în capul căreia se dezvoltă o lume paralelă şi, implicit, un lung poem despre nesiguranţa tinereţii şi refuzul bătrîneţii, despre fragilitatea corpului, vulnerabilitatea sufletului şi fricile minţii.
DE ACELASI AUTOR Ce-a vrut să spună autorul Zădărnicie SF vs comunism Compoziţii exemplare Desfăşurat, cumva la propriu, în mai multe straturi care se „desfac“ sub forma unei naraţiuni-introspecţii delirante, debutul în proză al poetei Lavinia Bălulescu, foarte marcat de gen, apăsat feminin (ceva ce băieţii n-ar putea scrie niciodată), face parte din acea familie a cărţilor poematice greu încadrabile pe care, în ultima vreme, le-am tot invocat, încercînd să le aşez pe toate pe acelaşi, singur raft: fantasy-ul clinic, cum i-am zis eu, al lui Matei Florian, Şi Hams Şi Regretel (Polirom, 2009), foto-romanul metafizic-oniric Oase migratoare de Iulian Tănase (Nemira, 2011), monografia poematică Parohia de Dan Coman (Cartea Românească, 2012) sau prozopoemul speculativ al lui Cosmin Perţa, Teofil şi Cîinele de lemn (Herg Benet, 2012). Stilistic vorbind, cartea Laviniei Bălulescu are multe în comun cu fiecare dintre acestea, dar, de fapt, cel mai bine mi s
